Călătorii

Vršac, la granița cu România

1 septembrie 2012

Nu se putea ca pe ultima sută de metri de vacanță să nu am parte de peripeții și așa se face că plecând din Skopje spre casă am pierdut trenurile de legătură Niš – Sofia – București și am ajuns în cele din urmă tocmai la Belgrad. Prea mersese totul strună până în momentul acela ca să nu se strice locomotiva imediat după granița sârbă, undeva în mijlocul câmpului. Aveam 2 ore până la următorul tren spre Sofia și eram destul de liniștită, ba chiar mă lamentam că ”vai, ce o să fac două ore în gara din Niš”? Ei bine, n-a mai trebuit să-mi fac griji, locomotiva a murit și până au adus alta și au legat-o, descântat-o și pornit-o au trecut peste două ore iar trenul meu spre Bulgaria a plecat în drumul lui.

Eu ce era să fac în situația asta? Am rămas în tren, că tot mergea până la Belgrad și mă gândeam că de acolo România e colea, după colț, și am mai multe opțiuni de a ajunge acasă. N-aveam, după cum aveam să aflu, decât o singură variantă: autobuz până într-un oraș de graniță – Vršac, un tren săgeată peste graniță până la Timișoara și apoi alt tren spre București. Și uite așa am vizitat și capitala Serbiei și am închis cercul peregrinărilor balcanice.

Ce bine am dormit noaptea trecută în trenul spre București, după două zile petrecute pe drumuri, cu rucsacul în spate! Ce frumos mi s-a părut începutul de toamnă de pe străzi și ce nemaipomenit e să îți poți face o cafea turcească la tine acasă! E minunat să călătorești, dar și să te întorci undeva este foarte bine…

Vršac (Vârșeț în limba română) este atât de aproape de graniță încât te gândești că ai putea-o traversa și pe jos. Dar până acolo trebuie să mergi cale de vreo oră cu un autobuz din Belgrad și, mai ales, să găsești gara.

Două zile pe drumuri, un tren pierdut și o mare oboseală au ridicat miza ajungerii acasă: TREBUIA să ajung acasă, deci să trec granița spre România. Ca să mă asigur că nu mai ratez niciun tren am plecat din timp spre Vršac și o dată ajunsă acolo întreb într-o doară de gară (trebuie să fie alături, mă gândeam). Nu era. Un ins cu un rucsac în spate vrea și el să ajungă la Timișoara, șoferul autobuzului se oferă să ne cheme un taxi care să ne ducă la gară, dar noi, turiști viteji, refuzăm. Îi zicem că mergem pe jos.

Unde este gara, nu vă supărați? ”Oh, it’s complicated”, ”Oh, it’s very very far…”, În direcția aia? ”It’s so complicated…” și tot așa, spre marea noastră nedumerire – Vršac, ca să mă înțelegeți, este un mic orășel de graniță, ce poate fi așa complicat în a găsi gara?! După alte câteva tentative ratate de a găsi direcția cea bună ne dăm bătuți: un sârb ne cheamă un taxi și în câteva minune am ajuns.

Gara e pustie, la singurul ghișeu din gară funcționara nu vrea să ne vândă bilet, că cică se vinde doar înainte de sosirea trenului. După multe insistențe primesc mult râvnitul bilet de tren și plec iar în oraș, după hrană. Împreună cu austriacul, un alt rătăcit prin Serbia, ca și mine. Nu e mare lucru de văzut în Vršac, orașul seamănă cu orice alt orășel din Banatul românesc, sunt aceleași case, aceleași străzi. După masă, în micuța gară părăsită, văd o imagine familiară: săgeata ceferistă sosește la timp să mă ducă și pe mine, într-un final, în România.

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply danailie2004 26 decembrie 2013 at 12:54 am

    Noi am fost cu masina, plecati de acasa de la Craiova expres ca sa vizitam Vrsacul si Bela Crkva (Biserica Alba). Mie Vrsacul mi s-a parut maricel, cochet, cu un centru destul de intins, cu cladiri impresionante. Nu mi s-a parut comparabil cu niciun orasel de la noi, mai ales cand am dat cu ochii de catedrala Sf. Gerard. 😀

  • Reply Anca 3 ianuarie 2014 at 10:42 am

    Seamana cu cele din Banatul nostru – de fapt tot Banat e si acolo, dar sarbesc.

  • Lasă un răspuns