Călătorii

Viena, altă lume

30 noiembrie 2015

În prima noapte în Viena, în NH-ul de lângă aeroport, am stat jumătate de oră la telefon cu cineva care mi-a spus în amănunt ce să vizitez în oraș, fără să știe că eu mai fusesem acolo. Mi-am luat chiar și notițe, ca o ascultătoare cuminte ce sunt, dar fără folos, că n-am găsit nimic din ce mi-am notat și din ce mi-ar fi plăcut să văd.

* * *

În schimb am pus cap la cap un puzzle de mici locuri și amintiri care-mi sunt mai vii în memorie decât marile atracții turistice din ghiduri: strada pietonală de lângă al doilea hotel în care am stat unde am realizat, duminica seara, că era totul închis. Se întunecase și burnița mărunt, iar eu voiam să-mi cumpăr niște portocale și bântuiam pe strada pustie.

Am găsit un magazin deschis și am intrat în el de plictiseală, era tipul de magazin care vinde de toate, în general marfă proastă, și unde proprietarii sunt arabi sau, în orice caz, musulmani. M-am mirat de ce unele rafturi îmi stăteau în drum și trebuia să mă strecor pe lângă ele, după care am contemplat o vreme niște mănuși cu degetele retezate, dar cu un fel de capac pe care îl trăgeai deasupra. Nu mă puteam hotărî dacă să le cumpăr sau nu, nu-mi trebuiau și nici nu-mi plăceau, eu de fapt aveam nevoie de niște ciorapi, așa că am început să mă uit la șosete, dar nici șosetele nu-mi plăceau și exact în mijlocul acestei dileme majore patronul m-a atenționat că trebuie să închidă, moment în care am realizat că toate rafturile alea de care mă lovisem erau acolo pentru că oamenii ăștia își strânseseră marfa ca să închidă magazinul.

Am ieșit. Afara burnița și mai tare și mi-era foame, în mijlocul străzii era un singur chioșc deschis care vindea cârnați și vin fiert. Pe sub umbrelele ude se adunase o mână de localnici în vârstă care stăteau la o bârfă mică discutau politica internațională, așa că m-am strecurat printre ei și mi-am cumpărat și eu un cârnat. Vânzătoarea, veselă, m-a întrebat dacă vreau unul normal sau cu cașcaval, „Normal”, am zis eu amabilă, fericită că mă pot înțelege cu ea în limba internațională a cârnaților. Între timp s-a alăturat grupului nostru încă un localnic, dar mai tinerel, și toți au început să sporovăiască fericiți. Doamna care era în fața mea sub o umbrelă picurând a început să cocheteze cu tipul mai tânăr, acesta și-a luat și el un vin fiert, a vorbit cu domnii mai în vârstă, a cochetat cu doamna, s-a uitat la mine. Era frig și urât și habar n-aveam despre ce vorbesc vienezii ăia, dar măcar nu mai îmi era foame.

A doua zi, la Schönbrunn, m-am întâlnit cu un nor furibund și un vânt de 100 km / oră din cauza căruia s-a închis parcul de la Glorietta, așa că o mână de turiști mai iresponsabili, printre care și eu, am sărit gardul ca să urcăm până în vârful dealului. Am alergat până sus cu sufletul la gură, eram sigură că va veni cineva să ne alunge de acolo din moment ce blocaseră accesul în parc și chiar așa a fost, nici n-am ajuns bine în vârful dealului că a și venit un nene pe bicicletă și ne-a răsfirat pe toți. N-am vrut să plec imediat, deși bătea vântul atât de tare încât de abia mă mai țineam pe picioare, m-am dus până la Glorietta și abia apoi am luat-o prin pădure, pe lângă Grădina Zoologică, până jos.

Furtuna sta să pleznească, dar încă se ținea bine, așa că am plecat de la Schönbrunn și m-am oprit în primul chinese noodle shop de pe stradă ca să mănânc tăiței cu creveți. După care am intrat și în cafeneaua de alături pentru un ștrudel cu mere și-un espresso mic – când am aruncat ambalajele în coșul de gunoi o bucată s-a prins în clapa de deasupra, lucru care a făcut-o pe vânzătoare să se încrunte la această contravenție și m-am grăbit iute să remediez problema.

Cu forțe proaspete (și cu burta plină) m-am hotărât spontan că nu e cazul să cobor la metrou, puteam merge pe jos, cerul era atât de fascinant de gri și amenințător și orașul atât de primitor și interesant… Am ajuns la un pasaj, am trecut un pod peste o cale ferată, m-am oprit să iau autobuzul și am decis să merg în Ottakring, la cimitir.

Era o idee cam trăsnită și nu prea știam ce-o să găsesc, dar mi-a plăcut Ottakring mult, e un cartier burghez înșirat pe niște dealuri, liniștit și provincial, mi-a ieșit în cale chiar și-o făbricuță și aș fi mers mai departe, sus pe deal, dacă GPS-ul nu mi-ar fi indicat că trebuie să o iau la vale dacă vreau să ajung la cimitir. Exact când am intrat acolo a început să plouă, întâi mai încet, apoi mai tare: mirosea a primăvară și a libertate, libertatea de a face ce vrei tu, chiar dacă asta presupune să fii murat de ploaie într-un cimitir.

Ce găsești în Viena? De toate pentru toți. Pe Graben m-am enervat că n-am găsit niciun loc în care să pot bea o cafea fără să mă calc în picioare cu zeci de alți turiști. Câteva ore mai târziu treceam pe lângă baruri de cartier semi-pustii și cafenele în care câte-o bătrânică își mânca tacticos prăjitura. M-am oprit în fața vitrinelor unor magazine închise în care se vedeau hărți de demult și urechi de Playboy, într-un gang m-am uitat la niște fotografii sepia de pe un perete, iar într-o librărie m-am uitat la cărți, doar pentru plăcerea de a le vedea înșirate pe rafturi. M-am apropiat de cai și le-am mângâiat botul fin, am fotografiat umbrele înserării și am trecut pe lângă o grădină zoologică într-un turn.

M-am plimbat. Mult. M-am bucurat de toate pe îndelete. În ultima zi am mers să văd KunstHausWien, am stat o clipă peste drum și m-am uitat la clădire, gândindu-mă ce aș mai putea să fac. Aveam rucsacul în spate și îl simțeam tot mai greu, am trecut podul spre Prater știind că nu voi putea merge acolo și exact atunci am văzut… tramvaiul! Un tramvai roșu pe stil vechi care mergea la Westbahnhof, traversând Viena. Era perfect, exact ce voiam! Mi-am amintit de tramvaiul pe care îl văzusem într-o altă seară: un tramvai roz, decorat cu globuri de Crăciun, trecând încet pe Ring în timp ce vatmanul trăgea de clopoțel, cling-cling, cling-cling.

Altă lume.

You Might Also Like

No Comments

Lasă un răspuns