Călătorii, România

Un Crăciun acasă: Lugoj & Timișoara

25 decembrie 2009

Când am ajuns în dimineața de ajun la Lugoj m-am simțit brusc fericită: era cu mult mai cald decât în București, iar peste orașul adormit plutea atmosfera aceea tihnită de provincie la care visăm cu toții când locuim într-un oraș mare. Șoferul de taxi mi s-a părut o ființă minunată pentru că era politicos (spre deosebire de cel bucureștean care m-a tutuit tot drumul spre gară), pentru că în mașină mirosea inexplicabil a zambile și pentru că toată cursa m-a costat numai 4 lei.

* * *

Dar s-a făcut zi și, când am ieșit din nou la plimbare, impresiile de dimineață n-au rezistat. Orașul mi s-a părut ciuntit, parcul jupuit, magazinele sărăcăcioase rău, iar oamenii mulțumiți de ceea ce mie mi se părea strigător la cer: banalitatea unei zile obișnuite într-un mic oraș cu mici tabieturi și mici perspective, repetând aceeași rutină, mergând zilnic pe aceleași cărări, spre aceleași locuri și dându-și binețe cu aceiași oameni.

Și unde sunt locurile odată fermecate în care puteam petrece ore în șir doar culegând castane și imaginându-mi povești? Acel parc de lângă casă pe care l-am adorat și care era pentru mine un loc magic este acum sluțit de un teren de fotbal trântit drept în mijlocul său și de tăierile de copaci – arbori prea masivi, prea bătrâni, prea umbroși și prea periculoși pentru trecători. M-am uitat după puiul meu de nuc pe care îl adoptasem și pe care îl vizitam cu regularitate după școală – nu mai era, desigur.

Într-o poză făcută acum vreo 20 de ani, eu, copil, cu râul Timiș în spatele meu, sunt încadrată de niște păduri falnice de sălcii care creșteau pe malul apei. Doar câteva au rezistat până astăzi. Iar casa aceea pe care o priveam cu invidie și admirație, pentru că avea peluză și piscină în curte, acum e degradată și vopsită strident – cine mai visează la ea? Doar fostul meu liceu arată la fel, cu o curte mult mai mică. Iar eu – eu sunt mare și am plecat de aici; în locul meu au venit un cârd de rațe sălbatice care fac de strajă la Podul de fier. Sunt cele mai frumoase din tot Lugojul și cele mai cuminți.

Banat02.JPGBanat03.JPGBanat04.JPGBanat05.JPGBanat06.JPG

”PRIMĂVARĂ” TIMIȘOREANĂ, DOI PANTOFI ȘI O PĂPĂDIE

Nu mai fusesem de vreo 10 ani la Timișoara, așa că mi-am propus s-o vizitez în a doua zi de Crăciun. Însă, ca un făcut, în noaptea dinaintea plecării a început să plouă torențial, să tune și să fulgere de zor, de parcă era vară, și nimic altceva. În București, după cum știți, zăpada era la locul ei. Mă gândeam că totul s-a sfârșit – voi sta, iată, tot în casă și cine știe când mai ajung în capătul vestic la țării.

Dimineața însă, nici urmă de ploaie, nori, fulgere sau alte probleme meteorologice care să strice cheful călătorului – am fugit la gară să prind trenul. Care tren nu era decât unul personal la acea oră. Am întrebat-o pe carieră de două ori cât costă biletul (costa 4,2 lei sau așa ceva, suspect de ieftin).

Dar vai, trenul personal își merita banii: personalul este, bietul de el, cel mai murdar tren care se mișcă prin România. Este bătrân și obosit, ar vrea și el să ajungă la casa pensionarilor din fiare vechi, dar zbirii nemiloși din CFR îl pun zilnic la muncă. Nu știi unde să te așezi, să încerci bancheta aceea jupuită plină de praf sau să stai în picioare? Să te uiți pe geamul mâzgălit prin care totul se vede ca printr-o plasă de mâzgă, sau să te uiți cu insolență la vecinii de compartiment? Să mai mergi cu personalul, sau să stai acasă? În sfârșit, am ajuns.

Timișoara nu s-a schimbat aproape deloc. Am regăsit aceleași locuri, cu aproape aceleași impresii. Piața Operei (sau Victoriei) arată exact la fel, sunt aceiași porumbei care zburătăcesc pe acolo, aceeași catedrală impunătoare în capăt și chiar și magazinele par a nu se fi schimbat deloc. Iar spre prânz a ieși la iveală cel mai luminos soare din ultimele luni. Este oare primăvara care a sosit, în sfârșit, la finalul lui decembrie și al lui 2009?

Îmi aminteam de o altă piață care îmi plăcuse cândva – aveam o vagă imagine a ei, ca un spațiu mare înconjurat de clădiri vechi și câteva bănci pe care te puteai odihni. Am pornit brambura, fără nicio țintă, în căutarea ei; pe străduțe, alei și bulevarde, mergând la întâmplare, curioasă dacă găsesc ceva. și am găsit, întâi o librărie miraculos deschisă în a doua zi de Crăciun, Apoi, printre alte clădiri ale orașului, am zărit un colț de piață. Se poate să vizitezi un oraș doar pentru o piață?

A fost soare. A fost cald. Iarba a fost foarte verde iar casele au strălucit de lumină. Porumbeii, evident, s-au bălăcit sau au făcut băi de soare pe câte un acoperiș. Piața Unirii, căci despre ea este vorba, a fost tare frumoasă în ziua aceea, special pentru mine, desigur. Am găsit un lighean cu apă (pus oare pentru păsări, căței? îmi place să cred că da) care s-a încadrat frumos în fotografii.

Am găsit o fântână, din care am băut apă, căci nu găsisem, săraca de mine, nici un magazin deschis să cumpăr așa ceva (motiv pentru care o vânzătoare din Piața Operei de la care am cumpărat o banană învelită în ciocolată, eu ezitând între acest deliciu și căpșunile în ciocolată pe care le vindea, să își facă pomană cu mine și să îmi dea, gratis, un pahar cu apă din sticla ei personală; deci am găsit și un om bun; închid paranteza). Am mai găsit o biserică barocă, un grup de fotografi care voiau să mă “racoleze” pentru grupul lor (sper că nu citește nimeni ce scriu pe aici) și care m-au fotografiat și mi-au postat poza pe site-ul lor (am văzut, mulțumesc). Am descoperit niște băncuțe din lemn – fotografiate și ele. Un nene preot catolic. Niște flori în glastre.

Mai târziu am avut o întâlnire cu o pisică tigrată și cu niște porumbei care, la fiecare 3 minute, își luau zborul cu tot stolul, dădeau roată micii piațete în care era să adorm la soare (și să fac, doamne ferește, insolație taman de Crăciun) și al căror fâlfâit de aripi multe suna, vă jur, ca un val al mării, vara, când zaci uitat pe nisip, și nu îți trebuie decât foșnetul mării ca să te simți fericit.

Era cât pe ce să uit că Timișoara se află pe malul Begăi – sau, cum zicea un indicator rutier aruncat de un glumeț în canalul Bega – Bulevardul Bega. O fi el canal, dar mi-a reamintit de Dunărea care străbate Viena. Și acolo există o promenadă pe malul râului și te poți plimba, așa cum am făcut eu. De pe mal se zărește catedrala. și un vaporaș, momentan în vacanță.

Într-o direcție oarecare am dat peste doi pantofi părăsiți cu cruzime în pragul unei porți. Am mai găsit o fereastră albastră puțin știrbă de un mic geam spart, ba chiar și sediul din Timișoara al companiei la care lucrez. Am găsit până și un avion!! Very low cost și cu un singur loc, de-acuma gata cu dilema “să stau la geam, în față, pe aripă sau poate o fi mai sigur să zbor pe coadă” – ai o singură opțiune, o singură elice dublă și vântul la pupă. Sau la proră. De fapt, peste tot.

După ce am fotografiat o păpădie – ca dovadă incontestabilă că în data de 26 decembrie a fost primăvară în Timișoara – am plecat spre gară fericită că, măcar la întoarcere, mă voi lăfăi într-un Intercity. Dar, vai și of, trenul Intercity nu circula. A trebuit să iau… tot personalul.

Banat07.JPGBanat08.JPGBanat09.JPGBanat10.JPGBanat11.JPGBanat12.JPGBanat13.JPGBanat14.JPG

You Might Also Like

8 Comments

  • Reply Ania 29 decembrie 2009 at 8:45 am

    Imi place mult a treia imagine: atmosfera este grozava, culorile sunt placute, tehnic este bine realizata. Cred ca acolo ai incadrat cel mai bine atmosfera acestor zile in orasel.

  • Reply Anca 30 decembrie 2009 at 11:32 pm

    Anda, ce binecuvantare sa stai in Bucuresti si sa fii inghesuit in metrou, in trafic si pe strada, nu? 🙂

  • Reply Anca 30 decembrie 2009 at 11:32 pm

    Ania, multumesc, dar a trebuit sa lucrez la pozele astea ca sa iasa cat mai decente – de ce trebuie sa transforme iarna un oras in ceva cenusiu si tern?

  • Reply Anda 30 decembrie 2009 at 9:46 pm

    Inteleg ce spui cu atmosfera de provincie…Eu nici nu iau taxiul, ma duc spre casa mea PE JOS!

  • Reply Claudiu 4 ianuarie 2010 at 4:18 am

    Am dat de blog din intimplare. Salutari din Lugoj.

  • Reply Anca 4 ianuarie 2010 at 9:38 am

    Multumesc! Salutari din Bucuresti 🙂

  • Reply Claudia Mihaila 9 iunie 2011 at 4:49 pm

    Ce mica e lumea! Si eu sunt lugojeanca, stabilita de vreo 10 ani la Cluj si cam aceleasi sentimente le am cand ajung (cam rar) prin Lugoj…

  • Reply Anca 9 iunie 2011 at 4:59 pm

    Ei, bravo! 🙂 Ma bucur sa aud de lugojeni calatori prin lumea mare 🙂

  • Lasă un răspuns