Cărți

Ultimul canibal al Hannei Bota

16 octombrie 2013

Printre cărțile citite astă vară se numără și Ultimul canibal, scris de o româncă, Hanna Bota, care s-a dus până în Vanuatu să vadă ce e pe acolo. Povestea mi s-a părut fascinantă, Vanuatu fiind un colț de lume puțin cunoscut de noi, ăștia de prin Europa, ca să nu mai spunem că pe insulele respective s-a practicat până nu foarte demult canibalismul. N-o să vă povestesc cartea, mai bine o citiți singuri, dar vă las cu câteva fragmente care mi s-au părut interesante pentru o lume atât de diferită de a noastră (P.S.: kava este o plantă cu efect sedativ folosită intens pe insule).

* * *

Așadar, mergeam în călătorie ca să găsesc populațiile care au parcurs cel mai scurt drum în procesul civilizării lor, era ca și cum aș fi pășit în copilăria omenirii, i intuiam undeva foarte aproape, ca mentalități, ca gândire și percepție a vieții, foarte aproape de zorii umanității pe pământ, puteam să privesc creșterea lor ca să înțeleg creșterea noastră, să descifrez apoi uriașii pași făcuți de noi în sens pozitiv. La fel, să recunosc marile greșeli făcute de omenire, degradarea morală în care ne zbatem acum, începând cu deciziile președinților, liderilor politici, economici și religioși, care aruncă țări în războaie, crize și genocid, până la matrapazlâcurile micilor găinari cotidieni.

”Știam, deci, că voi fi singură, știam că nu vibrează nimeni în aceeași experiență cu mine, că până la urmă fiecare dintre noi e singur în drumul său și nicio cale nu poate fi străbătută la fel de doi călători, pentru că nicio viață nu poate fi trăită identic de doi oameni. Aceasta e a mea și o voiam exact așa cum mi se arăta. Atunci m-am trezit liniștită din tot zbuciumul, chiar ușoară, în mijlocul poverii care se desprindea.”

”Aia căutam și eu, printre lucrurile de fiecare zi, trăirea de care să nu-mi pară rău că trece și să nu mi se pară că trece degeaba, adică să construiesc în așa fel încât să știu sigur că nu trece zadarnic. Dar cine îți garantează faptul că ceea ce crezi tu că e o construcție solidă nu e, de fapt, decât o fragilă pânză de păianjen? Că tot ceea ce-ai încercat să închegi o viață întreagă nu se pierde imediat printr-un simplu gest, o întâmplare sau, pur și simplu, prin moarte? Ce rămâne, ca să nu fie numit degeaba?”

”Mi-a explicat că aici poverile sunt cărate în general de femei și de aceea n-a fost atent, să-l scuz. […] Timothy a râs, nu părea să fie de acord cu mine că ar fi o rușine pentru un bărbat să nu care greutăți, dimpotrivă.”

”Într-o străfulgerare de gând am devenit conștientă de importanța momentului pe care îl trăiam, un moment de o solemnitate nebănuită: în câțiva ani lumea de aici nu va mai fi la fel, va fi total alta, viața de aici se va schimba fără să se mai întoarcă la ceea ce sunt acum martoră. Mi se părea că trăiesc ultimele clipe ale exotismului, că acest exotism era pe moarte, o moarte ceremonială, frumoasă, sacră, unică, dar care o dată înfăptuită nu va mai putea fi dată înapoi niciodată.”

”Toate societățile vanuateze, de pe toate insulele, au fost canibale, îmi spune Maktuan, unii au renunțat mai devreme, alții mai târziu, dar peste tot a fost o practică obișnuită. […] Maktuan îmi vorbește de trei tipuri de canibalism: cel îndreptat împotriva propriilor membri ai tribului, când aceștia dădeau semne de neascultare, lipsa obedienței sfârșea prin prepararea lor pentru o cină comună. […] Un alt moment de canibalism se declanșa în cazul războaielor dintre triburi, prizonierii erau obligatoriu mâncați. […] ori de câte ori aveau o serbare specială și era nevoie de sacrificiu, după cerințele marilor spirite Karapanamun și Aurumanu, erau alese în secret anumite persoane, de obicei femei, valoarea vieții femeilor fiind mult sub cea a bărbaților, dar aici puteau să enumere și bărbați mai puțin plăcuți șefilor de trib; el povestește cum aceste persoane erau pândite la ieșirea din colibă în dimineața praznicului, erau ucise cu lovituri de ciomag, apoi devorate de bărbații războinici sau de toată obștea tribului, în funcție de ceremonie.”

”Sunt valabile până în ziua de azi atât inconsecvența (oamenii își țin cu greu promisiunile, nu există o tradiție a onoarei, a cuvântului dat), cât și teama de spirite care bântuie pe fiecare, de la cel mai mic până la cel mai mare, de la creștin la cel închinător la tradiții – e încă un fel de a gândi ca o paradigmă a existenței.”

”Încă se obișnuiește ca bărbatul să primească de soție pe fata unchiului său, așa că viitorii soți sunt, de fapt, veri primari. Practica se explică prin mișcarea bunurilor, în societățile primitive schimbul de bunuri trebuie egalat, ceea ce intră într-o familie trebuie dat înapoi, iar femeia fiind considerată un bun, trebuie returnată printr-o altă femeie.”

”Fiecare sat avea un astfel de spațiu destinat marilor întruniri, marilor decizii, dar era frecventat doar de bărbați; ziua nakamalul era aproape ca oricare alt spațiu, dar după-amiază își relua sacralitatea și nu se mai permitea în preajmă decât accesul bărbaților, până la zeci de metri distanță; în unele zone în care creștinismul era respins chiar și aceștia aveau acces doar în îmbrăcăminte tradițională.”

”Există forțe rele concentrate acolo, spunea Mario, dar oamenii aceia trăiesc în spaime din care trebuie eliberați. Trebuie eliberați și din consumul kavei, aceasta le anihilează capacitățile raționale și puterea decizională pentru ore în șir, în tot acest timp parcă sunt posedați, iar satele sărăcesc, familiile supraviețuiesc cu greu.”

”Probabil gândul cel mai aproape de ceea ce trăiam eu era cel al lui Benoist: fiecare este prizonier al timpului său… Omul e scufundat cu totul în oceanul istoriei. Trăiește și gândește în îngrăditura lumii pe care cultura sa o explorează și îi permite să o numească.”

You Might Also Like

No Comments

Lasă un răspuns