Călătorii

Ultima zi în Erevan. Sosirea în Tbilisi

21 august 2014

Pe 21 august era plecarea din Erevan, aveam tren pe la ora 15.15, deci mai aveam timp dimineața pentru o plimbare. Am ieșit din casă și am luat-o într-o direcție în care nu mai fusesem până atunci, ajungând la o catedrală nouă, un fel de Catedrala Neamului armenească – o construcție imensă, hidoasă, cu o scară atât de lungă încât aveai timp să faci și-o insolație în timp ce urcai pe ea.

* * *

Am intrat înăuntru, am tras repede niște poze dacă am văzut că nu e interzis și am stat jumătate de oră acolo. Eram foarte deprimată și prost dispusă, m-am gândit la inutilitatea vieții și altele asemenea în timp ce lumea se perinda prin biserică: un grup de ruși gălăgioși care s-au fotografiat peste tot, niște armeni cu aer sărman care se rugau, un nebun care a vociferat încontinuu etc. Armenii se apropiau cu fruntea de câte un perete, îl atingeau cu respect și se rugau așa, cu fața spre el. Nu știu dacă orice perete era bun pentru asta sau trebuia să fie îndreptat într-o anumită direcție, ca la musulmani, dar cum în catedrala respectivă nu erau icoane deloc, zidurile preluaseră rolul acestora.

Imediat ce ieșeai din catedrala asta impozantă dădeai cu nasul de acoperișurile unor cocioabe. Mă rog, niște case mai prăpădite, dincolo de care se ridicau blocuri urâte de câte 10 sau mai multe etaje. Zona nu era cine știe ce și m-am simțit și mai demoralizată de priveliștea din jur.

Pe la prânz m-am întors să-mi iau bagajul și am plecat la gară, deși era cam devreme pentru trenul meu, dar efectiv nu mai știam ce să fac în Erevan. Cu toate că orașul nu-mi plăcuse prea mult, gara era curată și luminoasă, în contrast cu urâțenia pe care o avem noi drept Gară de Nord în București. Nici vorbă de vagabonzi sau cotloane urât mirositoare – niște ferestre largi spre peron și bănci curate peste tot. E drept, nici nu au cine știe ce trafic pe acolo…

În sfârșit, a venit și trenul meu, același cu care sosisem în Erevan, ba chiar am nimerit la un însoțitor de vagon pe care îl știam de data trecută. Trenul era la fel de obosit, fără aer condiționat și încins ca în urmă cu o săptămână, atâta doar că de data asta am nimerit un pat lângă geam. Asta s-a dovedit a nu fi o mare fericire, pentru că bătea vântul spre mine și bătea destul de rău când trenul lua viteză. Nu mai știam ce să fac! Doamnele care aveau paturi în jurul meu fuseseră foarte drăguțe cu mine, una dintre fete mă servise cu niște fructe pentru că mâncau și ele, dar am sfârșit prin a mă enerva când am încercat să închid un pic geamul și mi s-a sugerat să mă mut cu capul în partea cealaltă. M-am mutat, dar degeaba, vântul bătea și mai tare și-mi făcea capul vâlvoi. M-am mutat la loc, am mai luat o pernă și mi-am ridicat un fel de baraj în spatele căruia am stat pitită tot drumul. Drum lung, de vreo 9 ore.

La graniță s-a reluat povestea cu așteptatul până ne-au verificat pașapoartele: de granița armenească am trecut repede, la cea cu Georgia a venit un tip cu laptop și fiecare a fost chemat pe rând acolo, ne-a căutat în sistemele lor și ne-a făcut câte o poză. La puțin timp după asta am ajuns în Tbilisi, capitala Georgiei. Era miezul nopții și aveam un mare hop de trecut: să-mi găsesc un taxi care să mă ducă în siguranță la hostelul la care aveam cazare.

Cum am coborât din tren am abordat primul taximetrist care făcea rondul pe peron: „5 lari”, i-am oferit eu îndrăzneață în ideea că o să ceară 10 și o să negociem pe la vreo 7. „Faaaiv laaari?!” mi-a răspuns el revoltat. „5 lari?! 5?!?” Omul a părut realmente jignit de propunerea mea, așa că m-am cărat de acolo și am ieșit în stradă, unde era plin de taxiuri, dar era și noapte și nici nu prea știam cum stau lucrurile pe acolo. Am găsit un al doilea șofer, dar acesta nu știa adresa la care trebuia să ajung. A luat hârtia cu rezervarea și am mers împreună la o gheretă unde stătea de pază un nene, l-a întrebat pe ăla, a mai întrebat prin stație de adresă, nimic. Atunci mi-a cerut numărul de telefon de la hostel, i l-am arătat pe rezervare și dat telefon acolo. Din fericire, spre deosebire de Trabzon, aici a răspuns proprietarul și i-a dat indicații cum să ajungă la hostel.

Am plecat cu taxiul într-acolo, pe tot felul de străduțe întunecate, șoferul încetinind la fiecare capăt de stradă să vadă dacă a ajuns unde trebuie sau nu, după care pornea din nou și tot așa. La un moment dat a oprit ca și cum ajunseserăm unde trebuie, eu m-am uitat în jur și n-am văzut nimic care să semene cu un hostel, așa că am plecat din nou, după care a părut că s-a rătăcit, s-a oprit și a dat din nou telefon la hostel, iarăși indicații, stânga, dreapta, oricum eu nu înțelegeam nimic din limba lor, mă uitam pierdută în jur și mă gândeam ce naiba fac? Unde sunt?!

Dar minune, după vreo sută de metri am ajuns la adresa care trebuia și a ieșit și proprietarul hostelului afară ca să văd că am ajuns bine. I-am dat șoferului vreo 7 lari, mă gândeam că poate n-o fi suficient la cât s-a învârtit pe acolo și la câte telefoane a dat, dar a făcut un gest că-i în regulă și a plecat. Ulterior Toto, proprietarul hostelului, mi-a spus că șoferul a fost foarte de treabă, că n-a vrut să-mi ia mai mulți bani decât făcea cursa aia doar pentru că eram o turistă și m-am simțit mai liniștită. Ajunsesem, din nou, în Georgia și de data asta ajunsesem cu bine 😊

You Might Also Like

No Comments

Lasă un răspuns