Călătorii

Transportul public în Turcia: otogar, servis și grijă față de pasager

11 august 2014

Am fost foarte impresionată de transportul cu autocarul prin Turcia. Mie îmi plac mai mult trenurile, chiar dacă sunt mai încete de felul lor, și aveam oroare de mers cu autocarul – asta până când am ajuns în Turcia și am rămas uimită de cât de eficient este acest mijloc de transport la ei.

* * *

În primul rând au probabil cea mai nouă flotă de mașini din toate țările în care am fost până acum. Dacă autogările, cum e cea din Istanbul, pot și vechi și murdare, autocarele sunt toate ultima generație. Dotările standard includeau: ecran în spătarul fiecărui scaun cu acces la filme, muzică, internet și ce mai voiai tu. Internet prin satelit, însoțitor de autocar, unul pe cursele scurte, doi la cursele mai lungi. Apă, cafea, gustări gratis la anumite intervale de timp.

Când am plecat din Istanbul spre Safranbolu m-am uitat cam mirată la însoțitorul care distribuia apă, ceai, cafea și snacks-uri pasagerilor, că nu știam dacă trebuie să plătesc pentru asta sau nu, obișnuită cu zgârcomania companiilor aeriene low-cost. Sigur că nu primeai decât un biscuit sau o napolitană, nu 3 feluri de mâncare, dar de câte ori ați călătorit cu trenul sau cu autocarul și a avut cineva grijă să nu vă fie sete, de exemplu?

Apoi free wi-fi. Am mai văzut autocare cu wi-fi, dar aici asta era regula. Desigur că nu avea viteza internetului care-ți vine pe fir, acasă, dar puteai accesa internetul din mijlocul pustietății, prin satelit. Când mai cădea wi-fi-ul se ducea însoțitorul și îi dădea un bobârnac aparatului și iarăși curgea netul din cer.

BILETE, AUTOGĂRI

Majoritatea companiilor au și site online, dar eu n-am reușit să cumpăr nici un bilet de acolo și s-a dovedit că nici nu era nevoie. Sunt foarte multe companii și sunt acoperite toate destinațiile posibile care ar putea interesa un turist în Turcia. Autogările lor sunt uriașe în orașele mari și ca să găsești ghișeul care te interesează te uiți după destinațiile pe care le anunță prin afișe și pancarte mari. În fața birourilor sunt niște angajați care strigă destinațiile pentru care vând bilete și chiar dacă nu știi unde vrei să mergi le spui lor și te îndrumă către biroul corect.

Biletele sunt nominale, iar dacă ești din altă țară cel mai probabil îți vor cere să-ți scrii numele pe o hârtiuță, ca să nu greșească. O altă particularitate e că pasagerii sunt așezați pe sexe: femeile (bayan) lângă femei și bărbații (bay) lângă bărbați. Nu este discriminare, ci grijă față de pasager. Că poate nu ai chef să stai tot drumul lângă un bărbat străin care să îți facă avansuri.

SERVIS, DOLMUȘ

La început n-am fost în stare să fac diferența între servis și dolmuș, pentru că ambele sunt niște microbuze de transportat oameni, dar nu e nici pe departe același lucru. Ideea e următoarea: unele autogări au fost construite în afara orașului, fără transport public către centrul orașului sau cu legături rare și proaste. Compania de transport oferă atunci clienților săi un servis, care este un shuttle gratuit între autogară și centrul localității. Acest servis se ia de la autogară spre centru, dar și invers, din centru spre autogară. Dacă ai ajuns în autogară, de exemplu, și vrei servis, te duci la ghișeul companiei cu care ai călătorit până acolo și ceri un servis. Dacă ești în oraș și nu știi cum să ajungi la autogară cauți biroul companiei la care ai bilet (toate au un birou și în centrul orașului) și faci o comandă pentru un servis. La nivelul ăsta e transportul în Turcia, că te plimbă gratis până în centrul orașului, nu te lasă la mama naibii și asta e, iei taxiul sau treaba ta ce faci. În situația în care servisul companiei “tale” a plecat deja sau nu mai e nici o mașină, nici o problemă, se va găsi un servis de la o altă companie care să te ducă, chiar dacă tu ești unicul pasager.

Dolmușul e un transport local, cum sunt autobuzele de la noi, dar sunt niște mașini mai mici, fără program sau tarif afișat sau stații prestabilite. Le spui unde să oprească și opresc acolo. Cum nu știam cât costă biletul mă mai ajuta cineva din mașină, mă scotoceam de monede și vecinul de scaun alegea cât trebuia de acolo. Se plătește șoferului, nu se vând bilete.

ALTELE

Nu e totul roz și cu picățele, oricât de tare aș lăuda eu serviciile lor. Într-un autocar șoferul fuma nonșalant la volan, lucru care pentru cineva venit din Europa cea care a interzis fumatul în toate spațiile publice era un pic neașteptat. Dar fumul nu ajungea până la pasageri, că-și ținea ferestruica deschisă. Am văzut și-un șofer care a aruncat niște gunoaie pe geam, deși erau coșuri de gunoi și în mașină. Iar când am trecut granița spre Georgia am avut parte de o mega-țeapă de la o companie de transport care ne-a abandonat pe toți la graniță, deși aveam bilet cumpărat până la Batumi. Se numește Prenskale compania asta, în caz că vă bate gândul să călătoriți cu ei. Voi povesti pe larg când ajung la ziua cu pricina, a fost una dintre cele mai stresante zile de pe drum.

Însă în rest jos pălăria! Când îmi amintesc de drumurile cu microbuzul la noi în țară, cu mașini care luau pasageri să meargă în picioare, deși nici bare de care să te ții nu aveau, și erau ultimele jafuri care la următorul viraj păreau că se vor dezmembra în douăzeci de bucăți, nu pot decât să rămân cu gura căscată la ce nivel au dus alții transportul de persoane. Poate mai învață și ăștia de la noi, rugini-le-ar permisele de conducere.

Later edit: mi s-a atras atenția că YouTube este interzis în Turcia și nu poate fi accesat decât “by modifying connection parameters to use alternative DNS servers“. Nu am verificat la fața locului, însă Facebook se putea accesa fără probleme. De asemenea Twitter a fost interzis o perioadă.

TurkeyBus01.JPGTurkeyBus02.JPGTurkeyBus03.JPGTurkeyBus04.JPG

VĂ PLACE ACEST ARTICOL?

Puteți dona o sumă modică pentru conținutul de pe acest site cu un card de credit sau printr-un cont Paypal.

You Might Also Like

5 Comments

  • Reply Nicky Predescu 15 septembrie 2014 at 11:35 am

    Cel mai tare drum cu autocarul: aveam televizor si filme in romana… si eram pe ruta Mombasa-Nairobi! 🙂

  • Reply Anca 15 septembrie 2014 at 12:20 pm

    Ha ha 🙂 Ce filme romanesti aveau? Sau erau doar subtitrate in romana?

  • Reply Magda Stanciu 15 septembrie 2014 at 3:23 pm

    Incredibil…

  • Reply Laurentiu Ciobanu 15 septembrie 2014 at 4:26 pm

    Pe ruta Haparanda (granita cu Finlanda)-Lulea (Suedia) am avut wi-fi si priza de 220 volti, numai buna sa-mi incarc telefonul si acumulatorii de camera. Basca, inclus in biletul Interrail. Bine, fara filme.

  • Reply Anca 15 septembrie 2014 at 6:37 pm

    Exista o localitate numita "Lulea"? Ce dragut 🙂

  • Lasă un răspuns pentru Anca Anulează răspunsul