Călătorii

Stavanger, nesfârșita ploaie

16 august 2015

Iubesc trenurile. Orice fel de trenuri, atâta vreme cât împlinesc un vis de călătorie și mă duc, în ritmul lor cam încet, dintr-un loc în altul. Să te miști în spațiu este un miracol care nu încetează să mă uimească. Să stai comod pe un scaun, cu ochii pe geam, iar peisajele să defileze prin fața ochilor tăi, să privești stâncile, fiordurile și ploaia și să știi că în câteva ore vei ajunge la destinație. Iar de acolo poți să pleci mai departe, iar trenul va fi mereu acolo, gata să o ia de la capăt, iar și iar…

* * *

La toate astea mă gândeam după ce am plecat din Oslo spre Stavanger. Degeaba fusese soare în Oslo, pe la jumătatea drumului spre Stavanger s-a pus ploaia, iar când am ajuns la destinație ploua rău de tot, o ploaie rece de toamnă, fără nimic romantic în ea. Mi-am scos pelerina de ploaie și-am pornit spre hotel. Bineînțeles, nici n-am plecat bine și m-am și rătăcit.

Până la un punct am fost pe drumul cel bun, dar la un moment dat, sus pe un deal cu multe case albe, nu am mai știut unde sunt. Și m-am tot învârtit multă vreme în cerc, din ce în ce mai nervoasă și obosită. Ploua atât de tare încât nu era niciun suflet de om pe stradă, să-l întreb unde mama naibii sunt! Într-un târziu, murată de ploaie și cu rucsacul atârnându-mi greu în spate, am nimerit întâmplător direcția cea bună și am ajuns la hotel.

A doua zi aveam în plan să merg la Preikestolen, unde am și fost (povestea, data viitoare). De la feribot trebuia să repet drumul până la hotel, acel drum pe care îl rătăcisem în prima seară, dar care dimineața nu îmi ridicase niciun fel de probleme. Care erau șansele să rătăcesc drumul din nou?!? Care?? Ei bine, da, a doua zi nu am mai fost în stare să găsesc drumul și hotelul, deși se mergea aproape în linie dreaptă până în oraș. Iată ce povesteam pe Facebook seara, după ce mă murasem încă o dată pe străduțele din Stavanger (a plouat aproape încontinuu cât am stat acolo 😡

”Cei care mă felicită pentru cât de bine mă descurc în calatorii habar n-au de câte ori m-am rătăcit aiurea într-un oraș. Azi dimineață când am plecat de la hotel am mers tot înainte. La întoarcere am făcut la fel până mi-am dat seama că am ajuns într-o zonă pe care nu mi-o amintesc. M-am întors, am mers o bucată de drum și m-am întrebat dacă hotelul era pe stânga sau pe dreapta. Iar m-am întors, am urcat un delușor și m-am învârtit în cerc în jurul unor căsuțe. Daca tot eram acolo le-am fotografiat, moment în care a început să ploua. Mi-am pus pelerina de ploaie, am bombănit și m-am luat după un semn care credeam eu că este un indiciu. Era un indiciu fals, eram la mama naibii și nici măcar nu știam unde! Și doar dimineața mersesem drept înainte!

Am coborât delușorul și m-am gândit să consult totuși harta și ce să vezi, hotelul meu era marcat pe hartă! Am mers iar în direcția în care mersesem prima dată și am făcut dreapta. Oricum nu știam unde eram, nu recunoșteam nimic. Am ajuns lângă niște clădiri pustii, m-am învârtit printre ele și mă rugam să apară un cetățean, dar ploua, nu era nici dracu’ afară!

La un moment dat au trecut doi francezi pe lângă mine și mi-am zis, cu deducție de Sherlock Holmes, că sunt pe drumul cel bun, că ăștia sigur vin de la hotel. Am zărit apoi o clădire care semăna cu hotelul meu și m-am întrebat dacă era cumva cu albastru. M-am învârtit în jurul ei și bingo, am găsit intrarea.

Dar stați, că nu e tot, după toți km bătuți aiurea rătăcindu-mă și cei 8 km până la Preikestolen și înapoi am urcat la etajul meu și am încercat să intru în camera 311 în loc de 313. Apoi m-am dus la 313 și când să intru am găsit înăuntru o asiatică în loc de blonda de dimineața, m-am uitat confuză la ea și, zărindu-mi lucrurile pe fotoliu, am spus „Ah, this is my room.” „Really?” m-a întrebat ea.

Așa că da, mă descurc de minune în călătorii, fără nicio îndoiala.”

* * *

Oh, well, ce ar mai fi călătoriile fără rătăciri și un strop de aventură?

You Might Also Like

1 Comment

  • Reply GxG 5 decembrie 2015 at 8:43 am

    Nordicii au un stil straniu, in timp ce seara in orasele lumii oamenii viermuiesc, ei se retrag in casele lor.
    Eu n-am gasit hostelul 3 zile la rand, la periferia Parisului…:D
    de atunci folosesc gps-ul cu incredere, imi setez de acasa pct. de interes, gen acasa-hostel.
    dar vorba ta, cateodata este bine sa te ratacesti, ca sa te regasesti. 🙂
    Calatoria continua, regio. :))

  • Lasă un răspuns