Călătorii

Sosirea în Baku: Orașul Vechi & Marea Caspică

28 august 2014

Am plecat din Tbilisi pe la 16.30, iar după numai o oră eram deja la granița cu Azerbaidjanul: dacă trenurile armenești cu care mă plimbasem până atunci prin Georgia și Armenia erau mai vechi și fără aer condiționat, trenul azer stătea mult mai bine. Erau și prize, și aer condiționat, iar vagoanele erau noi și parcă mai confortabile. La drumul lung care mă aștepta (vreo 17 ore), lucrurile astea erau binevenite.

* * *

Era o singură problemă: când se oprea trenul se oprea și aerul condiționat, iar la graniță am stat pe loc câte o oră și pe partea georgiană, și pe partea azeră, așa că în vagon s-a făcut repede foarte cald și toată lumea a început să se plângă. În Azerbaidjan a venit un nene cu un laptop și iarăși mi s-au făcut poze, însă asta a fost tot, aveam viză, eram în regulă: ajunsesem în Azerbaidjan 😊

Dimineața m-am trezit străbătând un peisaj deșertic, cu un soare încins deasupra, oamenii au început să vorbească între ei, să povestească de unde e fiecare, un tip, probabil azer, a încercat să intre în vorbă cu mine în engleză. La 9.40 am ajuns în gara din Baku, iar azerul s-a oferit să ne ajute, pe mine și pe un georgian care locuia în Vladikavkaz (în Osetia de Nord) și care mi-a explicat într-o engleză chinuită că e pictor, să schimbăm niște bani, după care ne-a băgat gratis la metrou pe cartela lui doar așa, din amabilitate.

Rămasă singură cu gruzinul care nu cunoștea nici el orașul am început să întreb în jur cum pot ajunge la stația care mă interesa pe mine. O doamnă în vârstă, care nu vorbea nicio boabă de engleză, i-a întrebai pe oamenii din stație cum se ajunge acolo și iată-mă la nici 10 minute de când ajunsesem în Baku ajutată din toate părțile de niște necunoscuți.

Trebuia să ajung în Orașul Vechi (İçəri Șəhər) și deși am găsit fără dificultate locul, mi-a fost ceva mai greu să dibui clădirea pe care o căutam. De fapt s-a dovedit că trecusem pe lângă ea, fără să-mi dau seama. Eram destul de obosită, iar căldura de afară era tot mai mare, așa că muream să fac un duș și să beau un litru de apă. Hostelul la care aveam cazare era pe la etajul 2 al unei clădiri răcoroase și i-am găsit acolo doar pe actualii locatari, căci administratorul nu sosise.

L-am sunat și a trebuit să-l aștept vreo oră, între timp cei care stăteau acolo au împărțit cu mine micul dejun, iar eu mi-am ales un pat, undeva sus. Era un sistem interesant față de alte hosteluri, paturile erau largi și aveau o draperie pe care o trăgeai și erai ca într-o cămăruță numai a ta. În Baku erau la momentul ăla numai 2 hosteluri în tot orașul, era ceva foarte nou și m-a amuzat a doua zi să-l găsesc înăuntru pe administrator vorbind cu un polițist de cartier căruia îi explica conceptul de „hostel”.

De abia așteptam să vizitez orașul! Văzusem câte ceva pe drum și îmi plăcuse foarte mult, mi s-a părut foarte diferit de Tbilisi sau Erevan, cu un aer de metropolă și un amestec de clădiri moderne și clădiri mai vechi, cu un bulevard care se numește… Bulvar, care mărginește Marea Caspică și unde sunt prezente toate marile case de modă și toate mărcile internaționale de lux. Păreau să fie peste tot mulți bani – bani din petrol, căci asta e principala bogăție a țării – dar și mulți oameni dispuși să îi cheltuie.

În Orașul Vechi am vizitat întâi Turnul fecioarei (Giz Qalasi), un turn construit între secolele 7-12 într-un scop care nu este nici astăzi foarte clar. Turnul are câteva etaje, iar în vârf este o terasă de pe care se vede tot orașul. Era deja foarte cald când am coborât și m-am plimbat pe malul Mării Caspice, care mirosea a… benzină. Promenada era aproape goală la ora aia, dar seara, când aveam să revin, aveam să o găsesc plină. Marea era murdară, cu pete mari roșiatice și sticle de Cola aruncate neglijent printre pietre, în schimb orașul era curat. În orice caz, față de Tbilisi prețurile mi s-au părut mai mari, de la cazare până la mâncare.

Azerbaidjanul este o țară predominant musulmană, dar am văzut foarte puține femei îmbrobodite pe stradă și nici una înfășurată din cap până-n picioare în văluri negre, ca-n Turcia. E drept, n-am stat decât două zile, dar mi-a lăsat impresia unui oraș mai degrabă european, dar și un pic snob, care încearcă să epateze cu clădiri precum Flame Towers (3 clădiri de birouri care noaptea se animă și arată de parcă sunt în flăcări) sau Centrul Cultural Heydar Aliyev.

Năucită de căldură și oboseală m-am întors la hostel și am căzut într-un somn adânc: ajunsesem într-un fel de Euro-Dubai, iar marea parcă era din cerneală…

You Might Also Like

1 Comment

  • Reply Dan-Eugen Birtu 1 martie 2015 at 3:48 pm

    E deja pe lista 🙂

  • Lasă un răspuns