Cărți

Sentimentul unui sfârșit…neașteptat

20 ianuarie 2015

Am început cartea lui Barnes seara, în drum spre casă, și până la miezul nopții am și terminat-o – e drept, nu e o carte voluminoasă, dar nici nu am putut-o lăsa până a doua zi, pur și simplu nu am putut! Dincolo de toate considerațiile despre timp (timpul personal, timpul obiectiv, timpul fără întoarcere), despre șansele pierdute și greșelile de neiertat, este o poveste foarte abil construită spre un final neașteptat. Chiar și după ce crezi că, aha, despre asta e vorba, de fapt nu ai înțeles nimic, exact ca personajul principal, Tony, căruia Veronica îi tot reproșează că niciodată nu a înțeles nimic, dar absolut nimic! Și chiar așa și e.

* * *

Julian Barnes ne plimbă dintr-un capăt la celălalt al poveștii, ne face cunoștință cu personajele principale și ne lasă să ne construim propriile ipoteze pe baza informațiilor pe care ni le furnizează el. Apoi răstoarnă totul cu o mână, exact când te aștepți mai puțin. Oare trăim cu toții într-o astfel de ignoranță, construindu-ne un trecut fals din autoamăgiri, reinterpretări și uitări? Unde se sfârșește responsabilitatea noastră și începe a celorlalți? În ce punct totul se schimbă iremediabil, iar acțiunile noastre, privite ca neimportante, deturnează alte destine pentru totdeauna?

Eu nu cred că Tony, singur, a avut această putere de a influența, printr-o scrisoare, destinul prietenilor săi. Erau și ei adulți, aleseseră singuri, erau într-o mare măsură responsabili. Unii mai vinovați (Adrian, doamna Ford), alții mai puțin (Veronica), iar unii deloc (al doilea Adrian). Între ei toți Tony, cu ranchiuna lui și amintirile lui fragmentate. Cuvintele, fie ele scrise sau nu, dar mai ales cele scrise, au o putere enormă: ele construiesc universuri sau le distrug pentru totdeauna, sunt martori implacabili și ne fixează într-un timp așa cum am fost la momentul acela, chiar dacă noi, după o vreme, nu ne mai recunoaștem deloc în acel fel.

Istoria se compune și din ”autoamăgirile învinșilor”, nu doar din minciunile învingătorilor, cum ni se atrage atenția în carte, și cu toții suntem și învinși și învingători, în lupta cu noi și cu timpul. În ce măsură suntem dispuși să ne recunoaștem minciunile pe care ni le spunem singuri și să ne asumăm trecutul depinde însă numai de noi. Uneori asta se poate întâmpla prea târziu pentru a mai face ceva, iar atunci adevărul ne lovește ca un val rece ca gheața – dar e mai bine așa decât o viață de false victorii și false adevăruri.

Trăim în timp, timpul ne condiționează și ne definește și tot el e chemat să măsoare istoria, nu? Dar, dacă nu putem să înțelegem timpul, dacă nu putem pătrunde misterele ritmului și evoluției sale, ce șansă avem în fața istoriei – chiar și în fața micii noastre părți din istorie, o parte personală și lipsită de documente?

Orbecăim de la o zi la alta, lăsăm viața să ni se-ntâmple, construim treptat un depozit de amintiri. Se pune problema acumulării, dar nu în sensul vizat de Adrian, de lucruri care se așază unele peste altele în viață. Și, după cum a arătat poetul, există o diferență între adunare și înmulțire.

Dar nu iubim mulți oameni în viață. Unu, doi, trei? Iar uneori recunoaștem abia când e prea târziu.

You Might Also Like

1 Comment

  • Reply Andreea Francu 20 ianuarie 2015 at 9:04 pm

    Ești a doua persoană care o recomandă, așa că gata, e pe listă 🙂

  • Lasă un răspuns