Călătorii, România

Polovragi: mici noroace, hazarduri și potriveli

28 mai 2011

Pentru cineva care s-a tot codit să plece în excursia la Polovragi pe motiv c-o fi, c-o păți, că de fapt am fost deja într-unul dintre locuri și ce rost ar avea să mai merg iar (deși prima dată nici măcar poze n-am făcut), nu a fost așa surprinzător să aflu că, doar cu câteva zile înainte de plecare, nu mai sunt locuri libere.

* * *

Și totuși, azi m-a sunat Cristina să-mi spună că s-au eliberat nu unul, ci chiar două locuri! Ehe, nu degeaba m-am născut eu într-o zodie norocoasă, la umbra inegală a lui Pluto cel inexistent! Că și-așa mi se urâse de weekend-uri de București și de lenea din mine. Iar pe acolo pe unde a lăsat mama natură Peștera Muierii este nu frumos, ci foarte frumos!

Da, mi-a plăcut zona, am vizitat-o când m-am întors acu’ vreo 4 ani de la Rânca, unde am făcut fotografii pe dealurile alea cu iarbă arsă, galbenă și deasă ca o perie, care fotografii nu se făcuseră, de fapt, pentru că n-am știut să trag ca lumea filmul din aparat (atunci nu aveam aparat digital, doar un Olympus pe film și ce mândră eram de el…). Una peste alta sunt niște locuri tare mișto pe acolo și de abia aștept să le revăd, mergând de data asta pe traseul: București- peștera Polovragi – mănăstirea Polovragi – Peștera Muierii – Muzeul Trovanților din Costești – București. Finally, travels!

PS: tot din categoria ‘hazarduri’, după 4 luni de așteptare s-a întors la bibliotecă și Fiul risipitor al lui Tudoran, carte rezervată, așteptată, enerva(n)tă. Atâta-i trebuie să nu-mi placă după ce am întrebat de ea de vreo 20 de ori până s-a săturat și bibliotecara de mine!

A fost bine că m-am dus în excursie, chit că pentru asta m-am trezit la 5 dimineața și-am ajuns înapoi în București pe la 10, chiaună de oboseală. În primul rând cred că cei mai fericiți au fost plămânii mei care n-au mai respirat noxele groase de București – în afara capitalei aerul miroase în general frumos, a iarbă, balegă și flori, a pământ și stupi, nu a camioane fumegânde, transpirație de metrou și plastic încins.

În al doilea rând pentru că atunci când mergi mai multe ore cu mașina începi să (te) gândești la tot felul de lucruri la care de regulă n-ai chef și / sau timp să te gândești când ești acasă, așezat comod pe ceva moale. Te uiți în curtea unui om și la rufele lui întinse la uscat și hop îți amintești ceva-cineva-cândva; mai mergi un pic până la un pod în reparații și iarăși te pocnește meditația; eu, cel puțin, așa fac pentru că n-am răbdare să citesc tot timpul și nici foarte vorbăreață nu sunt.

În al treilea rând pentru că locuri noi = lucruri noi = oameni noi = impresii noi = amintiri noi = o viață măcar cu o fărâmă mai bogată. Dar pentru asta trebuie să ții ochii deschiși și să te miri, măcar un pic, de ceea ce vezi.

Ca să ajungi la mănăstirea Polovragi treci printr-o serie de sate frumușele și sărăcuțe, cu case cu grădină în față, salcâmi peste tot și dealuri în spate; un singur nume am reținut – Drăganu – de mers odată la plimbare pe acolo, pe lângă casele jupuite de tencuială, lăsând să li se vadă coastele de lemn vechi, împletite pe diagonală.

La Polovragi, la mănăstire, livezile mărginesc calea de acces, cu stupi înșirați într-o parte; două curți mici, una pentru biserica principală, acum în renovare, și una pentru o altă bisericuță, mică și veche, în cealaltă. Locuințele călugărițelor sunt într-o clădire mare și făloasă, cam la fel ca mașinile SUV ale preoților. În zare se văd Cheile Oltețului, așa că nu te poți plânge de priveliște, este frumos.

Lângă poarta mănăstirii obișnuitul comerț cu nimicuri, iar lângă tarabe o băbuță dormitează lângă o găletușă cu brânză, în timp ce pe tăpșan vacile pasc netulburate. Ah, România…

PĂDUREA POLOVRAGI, PRINTRE CHEI

Ca să ajungi la peșteră o iei pe lângă mănăstire, prin pădure, printre Muntele Căpățânii și Muntele Parâng care marchează intrarea în Cheile Oltețului. Jos, undeva în abis, curge râul Olteț care se zărește cu greu prin vegetația abundentă și malurile abrupte. Lângă intrarea în peșteră niște alpiniști dotați cu saci de iută strâng gunoiul aruncat de alții în albia râului – pet-uri, pungi, obișnuitele resturi lăsate de turiști.

De altfel, nici localnicii nu sunt mai breji: gunoaie voi mai găsi și pe la Baia de Fier, prin sat, pe lângă pârâu; doar astea sunt locuri publice, cum ar veni ale nimănui. Lângă peșteră mă agăț de un copac și mă uit în abis: urzici înflorite, pietre vălurite din care ies smocuri de iarbă, râul năvalnic… Totul prea frumos.

PEȘTERA POLOVRAGI, PTIU, DOAMNE, CE DE DRACI!

…draci din ăia mititei, țiuitori și care se lovesc haotic între ei. Nu, dom’le, nu vorbesc de vreo specie de lilieci, ci de specia copil, subspecia școlar, din aceia care merg în weekend în excursie în locurile în care mergi și tu în excursie în weekend. Așa că am luat-o iute înaintea lor și foarte repede m-am trezit absolut singură în toată peștera; mă rog, într-o porțiune din dumneaei.

Cu ce impresii am ieșit eu din grotă, împiedicându-mă de droaia de copii care se revărsa spre fundul peșterii? Cu aceea că mi-au înghețat bocnă picioarele încălțate în teniși albi de orășeancă de la cleiul ăla rece și umed de pe jos; că dacă stai locului auzi cum picură apa de pe stalactite (sau stalagmite?!) și că apa e dulce la gust; că nu sunt lilieci la vedere, dar chiar dacă ar fi nu i-ai vedea pentru că peștera e cam întunericoasă; că peste tot sunt etichete acolo unde e ceva cât de cât mai ieșit din comun: sala piticilor, regele cu regina și vrăjitoarea (deși eu cred că aia era amanta, nu vrăjitoarea, și regina geloasă a schimbat etichetele), moartea și măgarul (?!) etc.

N-am mers până la capăt pentru că la un moment dat, recunosc, m-am plictisit și înghețasem de frig. A, și mai erau și dracii ăia mici care veneau tare din urmă, îi auzeam țiuind, și trebuia să îi evit cu orice preț – o coliziune frontală ar fi fost ucigătoare printre toate gâlmele alunecoase de acolo.

VĂ PLACE ACEST ARTICOL?

Puteți dona o sumă modică pentru conținutul de pe acest site cu un card de credit sau printr-un cont Paypal.

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply Ioana 26 mai 2011 at 2:51 pm

    "Fiul risipitor" este una dintre cartile mele preferate dintotdeauna! Eu zic ca sunt sanse minime sa nu iti placa 🙂

    • Reply Anca 26 mai 2011 at 2:54 pm

      A, bun, poate o iau cu mine in excursie atunci 🙂

  • Reply Gabriela Cimpoca 27 mai 2011 at 1:37 pm

    Asa, nu-sh ce s-a intamplat cu primul meu comentariu, ca s-a dus undeva, aiurea. Incerc sa-mi amintesc ce spuneam…
    Aaaa, da…. nu ma reintorc intr-un loc pe care l-am vizitat deja odata, chit ca nu am facut poze. Motivul? Viata e prea scurta (si eu am deja o varsta), locurile de vizitat- prea multe (si eu am vazut prea putine), asa incat… no, signor! La Pestera Muierii am fost si eu acum vreo 100 de ani (oricum se intampla in secolul trecut) e prima pestera in care am intrat vreodata si nu, nu am poze. Nu cred ca aparatul foto fusese inventat inca! 🙂

    • Reply Anca 27 mai 2011 at 1:57 pm

      Si eu am prea multe locuri de vizitat, dar daca tot n-am ce face weekendul asta…ca daca eram motorizata zburam unde vroiam 🙂 Oricum, pe vremuri nu ma stresam atata cu fotografii si recenzii la calatorii; acum fara asa ceva ar fi ca si cum nici n-am fost intr-un loc.

    Lasă un răspuns