Călătorii

Podurile din Budapesta

14 august 2008

Din Viena am luat trenul până la Budapesta. Mi-am făcut un obicei – când ajung într-un oraș necunoscut, încerc să merg prima dată în acel loc care mi se pare definitoriu pentru orașul respectiv. Uneori nici nu încerc asta intenționat, se întâmplă să fie așa: la Budapesta am luat metroul până în stația din care știam că trebuie să iau tramvaiul spre hotel; dar, ieșind din stația de metrou, am căscat ochii zărind clădirea neogotică a Parlamentului ungar drept în fața mea, peste Dunărea imensă, străbătută de vapoare și vaporașe.

* * *

Mi-am început vizita în Budapesta cu un urcuș până la Citadelă: de sus, din vârful dealului, ai parte de niște priveliști perfecte, oriunde îți întorci ochii vezi apă, poduri și clădiri frumoase. Budapesta este un oraș foarte mare ca suprafață, fiind nevoită să se întindă pe dealurile care o înconjoară și o străpung. Podul Erzsébet este unul din podurile reprezentative pentru Budapesta, pe langa Széchenyi lánchíd (Podul cu lanțuri), un pod pietonal mai vechi.

O călătorie cu vaporașul este obligatoriu acolo. Dunărea permite navigația fluvială și e plin de vapoare, mai mici, mai mari, unele mergând până departe, până la Marea Neagră, altele doar până la insula Margareta și înapoi, pentru un preț modic. Ah, și forinții – obișnuită cu hârtiile și monedele Euro, este ciudat să faci calcule de fiecare dată când cumperi ceva; bancnotele ungurești sunt mari, greu de îndesat prin portofel.

Seara m-a prins pe străduțele comerciale de pe cealaltă parte a orașului (oare eram în Buda sau in Pesta?!). Lume multă, piațete frumoase pe care nu le-am mai revăzut apoi, din lipsă de timp. Arici, mulți-mulți arici la poalele unui deal și pisici care se jucau (sau încercau să se joace) cu ei. Cele două poduri (Erzsébet și Széchenyi lánchíd) sunt bine luminate noaptea – a nu se rata o plimbare pe ele, cu luna plină lucind ca un felinar deasupra Budapestei.

Ca să ajungi la Magyar Nemzeti Galéria trebuie să urci alt deal – de data asta am renunțat la urcatul scărilor în favoarea unei călătorii (scurte) cu liftul cu roți dințate. Sus – spațiu mare, un mini-oraș în care găsești muzee, mult căutatul oficiu poștal, alte panorame superbe și, în cele din urmă, Bastionul Pescarilor. Biserica era în renovare, dar se putea vizita Bastionul, o construcție emblematică, cu turnulețe ca în poveștile copilăriei.

Coborând, am luat-o la pas pe deal în jos – ceea ce credeam că va fi un drum relativ scurt, s-a dovedit întortocheat și lung. Afară erau probabil 35 de grade Celsius la umbră. Fiind și ora prânzului am dat o fugă până la Băile Gellert pentru o baie. După o coadă care, după cum s-a dovedit mai târziu, nu a fost chiar mare, după un drum prin măruntaiele clădirii în căutarea vestiarelor, am găsit piscina exterioară. Și după ce m-am răcorit și mi-am tras sufletul după alergătura de mai devreme, am pornit să caut piscina interioară și, evident, s-o fotografiez. Piscina cea mare avea apă rece, dar ce deliciu să înoți înconjurată de coloane, sub un tavan de sticlă care lasă lumina naturală să filtreze apa în albastru translucid! O altă piscină, mai micuță, avea apă caldă.

Ziua am încheiat-o la Parlament – dar de data asta în spatele clădirii, care nu îți arată o fațadă aurie, ci una gri-albăstruie. Sau poate era doar lumina care se stingea încet din orașul înfierbântat.

Toate ca toate, dar ultima zi petrecută în Budapesta a fost cea mai încântătoare. După căutările amănunțite pe care le făcusem pe internet înainte de a pleca în călătorie, aflasem de un traseu cunoscut doar localnicilor: Trenulețul copiilor.

A fost o adevărată aventură: întâi m-am urcat într-un tren cu roți dințate care m-a dus undeva pe un deal, de unde, după 50 de metri, dintr-o altă stație am luat un trenuleț tras de o locomotivă cu aburi. În cabină se găseau o sobiță și bănci de lemn. După ce s-au urcat toți călătorii, surpriză: trenulețul copiilor era chiar al copiilor! Conductorii erau copii (însoțiți de un adult, adevăratul conductor de tren); în stațiile micuțe împrăștiate pe dealuri, după ce treceai prin păduri, fără să vezi țipenie de om/casă, găseai tot copii pe peroane, copii mai mari, copii mai mici. Fetița care mi-a compostat biletul nu înțelegea engleza, noroc că știam că trebuie să ajung pe dealul lui János (János hegy).

După ce am mers până la capăt, am luat alt trenuleț înapoi până într-o stație micuță, unde am coborât și am început să urc un deal, prin tărâmul lui nicăieri, până am ajuns la Libego. Din vârful turnului de acolo vezi, hăt departe, Budapesta. Ai mers km întregi până în oraș și, totuși, nu ai ieșit din oraș. Din Libego poți coborî cu telescaunul: într-o liniște deplină am lunecat printre copacii care foșneau, până jos, la marginea urbei unde după câteva stații de autobuz ești din nou în miezul metropolei.

Întâmplător, în perioada aceea se desfășura la Budapesta și un festival folcloric: Podul cu lanțuri era plin de oameni, erau multe tarabe care vindeau Kürtőskalács, dar și o delicioasă mâncare, niște turte imense din cartofi, prăjite și unse bine cu sos din usturoi. Eu am luat una și, cu toate că am tot mâncat din ea, n-am dovedit-o.

Ultima zi: înainte de a mă urca în trenul care urma să mă ducă spre casă am mai dat o fugă să văd Dunărea și Parlamentul și podurile. Zgomot mare, avioane, oameni căscând gura și făcând poze – se desfășura Red Bull Air Race. Mici avioane colorate făceau acrobații prin aer, zburau pe sub poduri, sfidând legile fizicii. M-am chinuit să le prind în clipa când păreau gata-gata să atingă apa, apoi am renunțat și m-am mulțumit să le admir tăind cerul…

Budapesta01.jpgBudapesta02.jpgBudapesta03.jpgBudapesta04.jpgBudapesta05.jpgBudapesta06.jpgBudapesta07.jpgBudapesta08.jpgBudapesta09.jpgBudapesta10.jpgBudapesta11.jpgBudapesta12.jpgBudapesta13.jpgBudapesta14.jpgBudapesta15.jpgBudapesta16.jpgBudapesta17.jpgBudapesta18.jpgBudapesta19.jpgBudapesta20.jpg

VĂ PLACE ACEST ARTICOL?

Puteți dona o sumă modică pentru conținutul de pe acest site cu un card de credit sau printr-un cont Paypal.

You Might Also Like

No Comments

Lasă un răspuns