Călătorii

Podurile din Budapesta

august 14, 2008

De la Viena am luat trenul până la Budapesta. Mi-am făcut un obicei – când ajung într-un oraș necunoscut, încerc să merg prima dată în acel loc care mi se pare definitoriu pentru orașul respectiv. Uneori nici nu încerc asta expres – se întâmplă să fie așa: la Budapesta am luat metroul până în stația din care știam că trebuie să iau tramvaiul spre hotel; dar, ieșind din stația de metrou, am căscat ochii zărind clădirea neogotică a Parlamentului ungar drept în fața mea, peste Dunărea imensă, străbătută de vapoare și vaporașe.

Mi-am început vizita cu un urcuș către Citadela: de sus, din vârful dealului, ai parte de niște priveliști divine. Oriunde îți întorci ochii vezi apă, poduri, clădiri frumoase. Budapesta este un oraș foarte mare ca suprafață, fiind nevoită să se întindă pe dealurile care o înconjoară și o străpung. Podul Erzsébet este unul din podurile reprezentative pentru Budapesta, pe langa Széchenyi lánchíd (Podul cu lanțuri), pietonal și mai vechi. O călătorie cu vaporașul este un must-do în Budapesta.

Dunărea permite navigația fluvială și e plin de vapoare, mai mici, mai mari, unele mergând până departe, la Marea Neagră, altele doar până la insula Margareta și înapoi, pentru un preț modic. Ah, și forinții – obișnuită cu hârtiile și monedele Euro, este ciudat să faci calcule de fiecare dată când cumperi ceva; bancnotele ungurești sunt mari, greu de îndesat prin portofel.

Seara m-a prins pe străduțele comerciale de pe cealaltă parte a orașului (oare eram în Buda sau in Pesta?!). Lume multă, piațete frumoase pe care nu le-am mai revăzut apoi, din lipsă de timp. Arici, mulți-mulți arici la poalele unui deal, și pisici care se jucau (sau încercau să se joace) cu ei. Cele două poduri (Erzsébet și Széchenyi lánchíd) sunt frumos luminate noaptea – a nu se rata o plimbare pe ele, cu luna plină lucind ca un felinar deasupra Budapestei.

Ca să ajungi la Magyar Nemzeti Galéria trebuie să urci alt deal – de data asta am renunțat la urcatul scărilor în favoarea unei călătorii (scurte) cu liftul cu roți dințate. Sus – spațiu mare, un mini-oraș în care găsești muzee, mult căutatul oficiu poștal, alte panorame superbe și, în cele din urmă, Bastionul Pescarilor. Biserica era în renovare, dar se putea vizita Bastionul – o construcție emblematică, cu turnulețe ca în poveștile copilăriei.

Coborând, am luat-o la pas pe deal în jos – ceea ce credeam că va fi un drum relativ scurt, s-a dovedit întortocheat și lung. Afară, probabil 35 de grade Celsius. La umbră. Fiind și ora prânzului am dat o fugă până la Băile Gellert pentru o baie.

La Gellert, după o coadă care, după cum s-a dovedit mai târziu, nu a fost chiar mare, după un drum prin măruntaiele clădirii în căutarea vestiarelor, am găsit piscina exterioară. Și după ce m-am răcorit și mi-am tras sufletul după alergătura de mai devreme, am pornit să caut piscina interioară – și, evident, s-o fotografiez. Piscina cea mare avea apă rece, dar ce deliciu să înoți înconjurat de coloane, sub un tavan de sticlă care lăsa lumina naturală să filtreze apa în albastru translucid! O altă piscină, mai micuță, avea apă caldă.

Ziua am încheiat-o la Parlament – dar de data asta în spatele clădirii, care nu îți arată o fațadă aurie, ci una gri-albăstruie. Sau poate era doar lumina care se stingea încet din orașul înfierbântat.

Toate ca toate – dar ultima zi petrecută în Budapesta a fost cea mai încântătoare. După căutările amănunțite pe care le făcusem pe internet înainte de a pleca în călătorie, aflasem de un traseu necunoscut turiștilor străini, un traseu cunoscut doar localnicilor: Trenulețul copiilor.

A fost o adevărată aventură: întâi m-am urcat într-un tren cu roți dințate care m-a dus undeva pe un deal, de unde, după 50 de metri, dintr-o altă stație am luat un trenuleț tras de o locomotivă cu aburi. În cabină – o sobiță și bănci de lemn. După ce s-au urcat toți călătorii – surpriză: trenulețul copiilor este chiar al copiilor. Conductorii erau copii (însoțiți de un adult, adevăratul conductor de tren); în stațiile micuțe împrăștiate pe dealuri, după ce treceai prin păduri, fără să vezi țipenie de om/casă, găseai tot copii pe peroane, copii mai mari, copii mai mici. Fetița care mi-a compostat biletul nu înțelegea engleza – noroc că știam că trebuie să ajung pe dealul lui János (János hegy).

După ce am mers până la capăt, am luat alt trenuleț înapoi până într-o stație micuță, unde am coborât și am început să urc un deal, prin tărâmul lui nicăieri, până am ajuns la Libego. Din vârful turnului de acolo vezi, departe hăt, Budapesta; ai mers km întregi și, totuși, nu ai ieșit încă din oraș. Din Libego poți coborî cu telescaunul: într-o liniște deplină aluneci printre copacii care foșnesc, până jos, la marginea civilizației – câteva stații de autobuz și ești din nou în miezul metropolei.

Întâmplător, în perioada aceea se desfășura și un festival folcloric: plin de oameni pe Podul cu lanțuri, plin de tarabe care vindeau Kürtőskalács, dar și o delicioasă mâncare, niște turte imense din cartofi, prăjite și unse bine cu sos din usturoi. Eu am luat una și, cu toate că am tot mâncat din ea, n-am dovedit-o.

Ultima zi: înainte de a mă urca în trenul care urma să mă ducă spre casă – am mai dat o fugă să văd Dunărea și Parlamentul și podurile. Zgomot mare, avioane, oameni căscând gura și făcând poze – Red Bull Air Race în plină desfășurare. Mici avioane colorate făcând acrobații în aer, zburând pe sub poduri, sfidând legile fizicii. M-am chinuit să le prind în clipa când păreau gata-gata să atingă apa. Apoi am renunțat și m-am mulțumit să le admir tăind cerul…

You Might Also Like

No Comments

Lasă un răspuns