Călătorii

Palatul Imperial din Tokyo și-un picior aproape rupt

5 august 2013

Îmi programasem online, cu o lună înainte, două vizite la cele două palate imperiale din Japonia, la cel din Tokyo (cel actual) și din Kyoto (cel din trecut). Luni la 10 dimineața trebuia să îl vizitez pe cel din Tokyo și tot luni (seara)era plecarea cu autocarul spre Kyoto (10 ore, by the way), așa că m-am trezit dis de dimineață, mi-am luat rucsacul și am plecat spre Tokyo Station, lângă care se găsește și Palatul Imperial.

* * *

Până aici toate bune și frumoase și cum stăteam eu în metrou am băgat de seamă că se aglomerează trenul și mi-am dat seamă că este oră de vârf, adică vreo 9 dimineață, amintindu-mi de acele fotografii simpatice cu înghesuială de zile mari în care șeful de peron sau ce-o fi împinge, înmănușat în alb, pasagerii în vagon, în metroul tokyot. Eu n-am prins așa ceva, era cam ca înghesuiala de la Obor, dimineața, nu mai rău. Însă când am ajuns în Ginza, unde trebuia să schimb trenul, s-a produs o busculadă la ieșire, un japonez a ținut morțiș să se bage în fața mea, eu am tras de rucsacul care se blocase între picioarele oamenilor și când am ieșit din vagon am călcat, din neatenție, exact între vagon și peron, adică în gol.

Urmarea a fost că m-am trezit urlând și căzută pe jos, bagajul căzut și el pe jos, vreo 10 japonezi s-au repezit spre mine, dar nici unul nu știa ce să facă, eu mi-am răsucit piciorul care era încă între vagon și peron și mi l-am scos de acolo (urlând în continuare, se înțelege) și-am purces să văd dacă mi l-am rupt sau nu. Părea să fie întreg, dar mă durea ca naiba, între timp m-am mai potolit și eu, japonezii s-au îndepărtat, șeful de stație a venit în fugă de vreo două ori să vadă dacă sunt ok, părea să fiu, deci trenul a plecat și el, iar eu a trebuit să mă ridic singură de pe jos pentru că, deși mulți viteji săriseră când am căzut, nici unul nu s-a gândit să-mi întindă o mână de ajutor. Mi s-a părut un pic ciudat.

Deci așa, eram abia la încetul călătoriei în Japonia și fusese cât pe ce să îmi rup piciorul. Am început să mă gândesc că dacă totuși am pățit ceva și încă nu-mi dau seama e de rău (cu o lună în urmă mama își rupsese un os mai mic la un picior și de abia după vreo 3 zile, când a văzut că se învinețește piciorul, și-a făcut radiografie și a aflat că are un os rupt). Chiar dacă teoretic asigurarea de sănătate m-ar fi scos din belea, nu prea poți vizita temple și umbla hai-hui cu piciorul în ghips, ăsta ar fi fost ghinionul ghinioanelor, blestemul călătorului și așa mai departe! Totuși, am mers șchiopătând mai departe, până când am realizat că pierdusem o grămadă de timp și eram aproape să ratez vizita la Palatul Imperial!

Problema e că vizita asta se face doar cu programare, sunt locuri limitate, și nu mai aveam când să o reprogramez – chiar dacă urma să mă întorc în Tokyo, nu cred că aș mai fi găsit vreun loc liber. M-am grăbit spre Tokyo Station unde la prima boxă găsită mi-am lăsat rucsacul (costă de la 200 de yen în sus în funcție de cât de mare e boxa, eu am plătit 400 yeni) și când am ieșit afară am realizat că nu știam exact încotro să o iau, zona fiind destul de mare, iar eu trebuind să mă prezint la o poartă anume a Palatului. Mai mult pe ghicite m-am luat după ceea ce părea să fie o chinezoaică la fel de grăbită ca și mine, presupunând că și ea se duce tot acolo. S-a dovedit că am avut dreptate și am ajuns la timp pentru vizită.

Așa cum sunt sigură că știți în Japonia e monarhie, iar curtea împăratului Akihito este acum în Tokyo (Edo, pe numele lui vechi). Domeniul se poate vizita în anumite zone, dar nu peste tot și nu în interiorul clădirilor, din motive de securitate. Vizita durează cam o oră, se merge numai în coloană, cu pauze doar când vrea “jandarmul” – nu se plătește bilet de intrare, turul este gratuit. Verificarea la intrare a fost superficială, adică nu mi-a cerut nimeni pașaportul, doar rezervarea pe care mi-o făcusem online. Cu toții (un grup destul de mare) ne-am îndreptat spre sala de prezentare unde ni s-a pus un filmuleț în japoneză la care vorbitorii de engleză au primit un ghid audio pe care nu l-am putut corela cu imaginile de pe ecran, așa că am renunțat la el rapid. Mare greșeală, pentru că după ce am plecat încolonați să vizităm domeniul, ghid ne-a fost un fel de jandarm care vorbea, evident, doar în japoneză, și eu n-am “pricipit” nimica.

Cea mai frumoasă e însă priveliștea din zare: Palatul Imperial e înconjurat de un parc, iar dincolo de parc sunt numai zgârie nori: vechi și nou, laolaltă, absolut superb! Asta e partea din Tokyo care mie mi-a plăcut cel mai mult și unde mi-ar plăcea să revin, deși nu prea cred să se întâmple asta vreodată…

După Palatul Imperial am vizitat Grădinile Imperiale, un fel de parc cu intrare gratuită și înfățișare tipic japoneză, dincolo de care se profilau clădiri înalte. Apoi înapoi spre Tokyo Station printre clădirile de sticlă, trecând dintr-un mall în altul în căutarea restaurantului perfect pentru un festin cu sushi (curios, multe restaurante aveau mâncare europeană sau chiar chinezească sau tăiței sau orice altceva decât sushi). Cine să-și mai amintească de piciorul care mă durea? Cu siguranță nu eu, nu atunci, nu acolo…

TokyoImperial01.jpgTokyoImperial02.jpgTokyoImperial03.jpgTokyoImperial04.jpgTokyoImperial05.jpgTokyoImperial06.jpgTokyoImperial07.jpgTokyoImperial08.jpgTokyoImperial09.jpgTokyoImperial10.jpgTokyoImperial11.jpgTokyoImperial12.jpgTokyoImperial13.jpgTokyoImperial14.jpgTokyoImperial15.jpgTokyoImperial16.jpgTokyoImperial17.jpgTokyoImperial18.jpgTokyoImperial19.jpgTokyoImperial20.jpgTokyoImperial21.jpgTokyoImperial22.jpgTokyoImperial23.jpg

UENO, AMEYOKO ȘI-UN PARC TÂRZIU DE TOAMNĂ

Am un sentiment ciudat de când m-am întors din Japonia: mă simt de parcă, de fapt, nici n-am fost vreodată acolo. Dacă nu aș avea pozele, să-mi reamintească realitatea, aș putea spune că e încă în stadiul de vis. Poate că sunt prea pretențioasă și am așteptări prea mari, în definitiv e normal ca în timp, chiar dacă vorbim doar de câteva săptămâni de la întoarcere, sentimentele să se potolească, poate că nu știu eu să trăiesc o călătorie de genul ăsta sau poate că sunt eu prost-dispusă în ultima vreme, cine știe…

Aș vrea să vă povestesc despre cum într-o călătorie pe care o vrei fantastică în fiecare clipă a sa sunt și multe momente banale sau care îți dau planurile peste cap, multe fleacuri, mulți timpi morți, rătăciri și ploi neprogramate și cum nu fiecare alegere făcută este întotdeauna perfecțiunea-perfecțiunii generatoare de momente memorabile gen ”Kodak moments with family” sau mai știu eu ce.

TokyoUeno01.jpgTokyoUeno02.jpg

Uneori pur și simplu stai pitit sub streașina unui templu oarecare ca să nu te facă ploaia ciuciulete și te rogi să se oprească torentul de afară pentru că n-ai nici măcar umbra unei umbrele la tine, iar parcul în care ai intrat tocmai se închide, iar strada animată pe care o vizitezi nu reușește să te anime și pe tine pentru că pur și simplu ești al naibii de obosit de ai putea să umpli un week-end întreg cu oboseala ta și tot ți-ar mai rămâne câte ceva pe dinafara. Vorbesc, desigur, de aceeași zi în care am vizitat Palatul imperial din Tokyo și în care am vrut să mai îndes ceva pe gura hulpavului călător. Mai vizitează ceva, Anca, timpul e scurt, când o să mai ajungi tu în Tokyo? Niciodată…

And here we go…

Ameyoko, niște străzi super animate de pe lângă gara din Ueno, cu mii de produse și magazine și oameni și o agitație care m-a dus cu gândul la țări mai vorbărețe decât Japonia, cum ar fi China (sper că e Ameyoko și nu altceva, ăsta e genul de detaliu care de obicei îmi scapă printre degete și trebuie să fac research după):

TokyoUeno03.jpgTokyoUeno04.jpg

Și Tokyo Skytree, my nightmare, locul din care trebuia să iau autobuzul pentru Kyoto și care s-a dovedit a nu fi lângă turnul ăsta blestemat, ci la mama-naibii la juma’ de kilometru depărtare. Nu vreți să știți disperarea la ceas de seară a călătorului singuratic care nu poate găsi o adresă de care depinde cursul călătoriei sale…oricâtă bunăvoință ar avea japonezii, cititul hărților nu este punctul lor forte și aș putea adăuga că nici desenarea lor nu este: am întâlnit multe hărți în care vestul era nordul sau nordul era estul, de nu mai știai unde trebuie să ajungi. Da’ măcar turnul strălucește frumos în noapte și până la urmă eu am găsit ceea ce căutam, așa că totul e bine când se termină cu bine. Cel puțin așa zicea Shakespeare…

TokyoUeno05.jpg

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply catherinecrossroad 8 septembrie 2013 at 6:43 pm

    WOW! Poza la care ai scris "I love Tokio", cea cu clădiri înalte în fundal şi rotocoale de piatră în prim plan aş face-o tablou pe peretele din faţa canapelei.

    • Reply Anca 8 septembrie 2013 at 7:00 pm

      Daca vrei poza originala sa-mi spui 🙂

    Lasă un răspuns