Cărți

Pacientul englez

4 ianuarie 2015

Deșertul are vrăjile lui, cărora le reziști cu greu. În Acordorul de piane, o carte despre care nu am suflat nici un cuvințel (încă), unul dintre personaje se întâlnește cu un astfel de djin al dunelor și își pierde sufletul (și mințile) pentru vecie fermecat de o nălucire cu chip de femeie.

* * *

Pacientul englez e despre o astfel de întâlnire – nepotrivită și improbabilă – care avea să îi schimbe destinul contelui Ladislaus von Almásy („Cum se poate întâmpla așa ceva? Să te îndrăgostești și să fii descompus.”). Povestea celor doi amanți este ascunsă în miezul unei altei povești, ca sâmburele amar al unei caise coapte, un purgatoriu toscan de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în care sufletele rătăcite se regăsesc temporar și se oblojesc reciproc („De acum înainte, ori ne găsim sufletele, ori ni le pierdem.”): Hana, o infirmieră de douăzeci de ani care îngrijește un ars pentru că nu l‑a putut îngriji pe tatăl ei, ars și el, David, „unchiul” cu mâinile ciopârțite, și Kip, indianul-genist care nu știe ce caută într-o lume și un război care nu sunt ale lui. Deasupra tuturor pacientul englez, un cadavru viu cu pielea neagră ca noaptea de la arsurile unui accident aviatic și cu o poveste tragică al cărei fir se lasă descâlcit cu greutate.

O poveste nespusă e pe jumătate uitată, poate de aceea de abia spre finalul cărții personajul principal dă la o parte amnezia în spatele căreia se ascunsese până atunci și ne spune istoria sa, împletită pe alocuri cu cea a lui Herodot, cu căutările Zerzurei, oaza cea albă ca o porumbiță, și găsirea Peșterii înotătorilor, cu ițele încurcate ale războiului și ale spionajului, cu moartea, cu șansa nefastă. Dar purgatoriul nu este decât un interludiu între două episoade mai grave, o pauză să îți tragi sufletul, nicidecum un final. Apropierea dintre personajele cărții care ajunseseră să formeze un fel de „familie” e spulberată într-o clipă printr-un act care n-avea, aparent, nici o legătură cu ei: bomba de la Hiroshima.

Suntem povești mărunte dintr-o carte mai mare pe care nu întotdeauna o scriem noi.

Deșertul nu putea fi revendicat sau stăpânit – era o fâșie de pânză purtată de vânturi, niciodată prins în apăsarea pietrelor, și având o sută de nume schimbătoare, cu mult înainte de a exista Canterbury, cu mult înainte ca războaie și tratate să croiască Europa și Estul. Caravanele sale, acele stranii sărbători și culturi rătăcitoare, nu lăsau nimic în urma lor, nici măcar un tăciune. Noi toți, chiar și cei cu case europene și copii pe undeva, departe, doream să ne despuiem de veșmintele patriilor noastre. Era un altar al credinței. Ne pierdeam în zarea sa. Văpaie și nisip. Părăseam limanurile oazelor. Locurile vizitate și atinse de apă… Ain, Bir, Wadi, Foggara, Khottara, Shaduf. Nu-mi doream numele alături de niște nume atât de minunate. Șterge numele de familie! Desființează națiunile! Deșertul m-a învățat aceste lucruri.

O poveste de iubire nu e despre cei care își pierd inima, ci despre cei care găsesc acea ființă întristată pe care, când o afli, trupul nu mai poate înșela pe nimeni, nu mai are nici o mască – nici înțelepciunea somnului, nici ritualul fasoanelor sociale. Este o mistuire a sinelui și a trecutului.

Dacă guști din veninul altora – gândindu-te că-i poți lecui împărțindu-l cu ei – ai să-l păstrezi în schimb în adâncul ființei tale.

Un roman este o oglindă plimbându-se de-a lungul unei străzi.

Povestitorii seduc, cuvintele ne țintuiesc în colțuri. Vrem mai mult decât orice să creștem și să ne schimbăm.

Murim ascunzând în noi o comoară de amanți și triburi, gusturi pe care le-am înghițit, trupuri în care ne-am scufundat și-am înotat ca în niște râuri de înțelepciune, firi în care ne-am urcat ca în niște arbori, temeri în care ne-am ascuns ca în niște peșteri.

You Might Also Like

1 Comment

  • Reply Andreea Burdalescu 6 ianuarie 2015 at 4:32 pm

    am savurat articolul 🙂 si mi-am notat un titlu…multumesc!

  • Lasă un răspuns