Călătorii

Osaka Station. Plecarea spre Tokyo

14 august 2013

Ultima seară în Osaka cu plecare înapoi spre Tokyo, tot ”by bus”, desigur, autocar de noapte mai exact. Pățită fiind de data trecută când nu am găsit stația de plecare a autocarului și am alergat disperată pe străzi până a binevoit providența să mă ajute cu un indiciu, m-am dus din timp la gara din Osaka – cea principală, nu JR station, pentru că sunt două. Nu știu dacă v-am mai zis, dacă da atunci vă mai zic o dată: în Japonia gările nu sunt niște locuri insalubre unde se adună homeleșii orașului, iar mirosul de gunoaie și urină te face să vomiți, nu, în Japonia gările sunt un fel de ”buricul târgului”, acestea sunt, în orașele mari, super-high-tech, cu magazine ale mărcilor de lux și locuri de odihnă și relaxare care ar face să roșească și mall-urile din București. Vorbesc în special de gara din Osaka aici…

E un mini-cartier acolo, cu multe centre comerciale, cafenele și un Yodobashi, magazin de electronice, unde îmi lăsasem bagajul într-o boxă, ca să nu îl car după mine toată ziua. Foarte utile aceste boxe pentru bagaje, mi-ar plăcea să văd și la noi un sistem similar, dar fără vandalizări și furturi, vă rog. Lângă intrarea în gară erau niște trepte care duceau la un nivel inferior unde erau niște cafenele, trepte pe care se scurgea apă, ca un fel de fântână cu efect relaxant. Alături niște bazine mici pe marginea cărora lumea se odihnea cu picioarele în apă, lucru pe care l-am făcut și eu, ca să mă răcoresc după canicula din timpul zilei 😊

Apoi, pentru că se apropia ora plecării (vorba vine, mai erau câteva ore bune, dar voiam să fiu ”on the safe side”), am început să caut clădirea de lângă care pleca autocarul meu Willer pentru Tokyo și imediat m-am lovit de dificultatea japonezilor de a distinge între nord și sud, est și vest, și a face o hartă inteligibilă pentru toată lumea. Prima hartă pe care am găsit-o era cu capul în jos sau în oglindă, iar alta arăta cu totul altfel… aproape imposibil să le înțelegi sistemul și să găsești un loc. Într-un final m-am dumirit, era vorba de un bloc turn care era la câteva sute de metri de gară și la care ajungeai străbătând un pasaj pietonal destul de lung. Ajunsă acolo am găsit însă, spre deosebire de data trecută când am plecat din stradă, o sală de așteptare Willer cu toaletă și ”powder room”, firește. Japonezele par să fie cele mai frivole femei de pe fața pământului, mă întreb cum supraviețuiesc ele fără ”powder room” în Europa…

Autobuzul meu pleca pe la miezul nopții, dar eu eram cu ochii pe avizier ca pe butelie, nu aveam chef să pierd mașina la ce buget fix (și pe terminate…) aveam. La un moment dat, văzând o cursă spre Tokyo, m-am bulucit spre parcare crezând că era a mea, șoferul nu mă găsea pe lista pasagerilor (nici n-avea cum, că nu era autocarul meu!), eu mă agitam în engleză, japonezul nu înțelegea nimic și-mi răspundea în japoneză, în sfârșit, a chemat pe cineva prin walkie-talkie, și ne-am lămurit că autocarul meu era mai târziu, deci mult zgomot pentru nimic, mă agitasem degeaba. Am plecat târziu, eram singurul european de pe lista pasagerilor, nici n-a fost greu să mă depistez în capul listei, singurul nume scris în alfabetul latin.

Tokyo, long time, no see (sau oare ne vom revedea cândva?)…

You Might Also Like

No Comments

Lasă un răspuns