Prin viață

Oboseala de a fi

7 decembrie 2017

La sfârșitul unui an în care, teoretic, am bifat mai multe ”realizări” decât în alții, printre care cumpărarea unui case, o călătorie la care visam (India) și un nou lucru învățat (mersul pe bicicletă), mă simt mai golită de sens ca în alți ani. Nu sunt deprimată, nici tristă, nici în mod deosebit obosită sau tracasată, nu am probleme pentru care să-mi fac griji, dimpotrivă, lucrurile merg destul de bine, dar cu toate astea mă simt amorțită, o stare care, presimt, poate face la fel de mult rău.

* * *

Desigur, nu prea îți vine să vorbești despre asta: ”ce mai faci?” ”păi, știi, bine, nu prea mai îmi pasă de nimic…” Lumea mă întreabă, în general, unde mai plec, pentru că asta e un lucru destul de cunoscut despre mine, dar drept să spun călătoriile mi s-au părut destul de lipsite de sens în ultima vreme. Iar sensul este ceva care trebuie căutat și găsit, nu ți se oferă singur pe farfurie.

Într-o perioadă în care clocotesc sentimentele fericite de sărbători (intuiesc că rețelele sociale au explodat de la atâtea steluțe preacurate și portrete fericite de familie, dar eu nu mai am cont pe așa ceva de cel puțin jumătate de an), să te simți străin de toate astea pare cel puțin ciudat. Nu mă pot opri să nu mă întreb câteodată: ”bine, și asta-i tot?” Pot să mă duc până la capătul lumii în căutarea a ceva care îmi lipsește (ce?) sau la fel de bine pot să îmi petrec restul vieții în casă și rezultatul să fie exact la fel. Există vreo rețetă pentru genul ăsta de probleme? Niște indicații, o procedură de urmat? Numai eu simt că ceea ce lipsește în viețile noastre nu sunt lucrurile, ci emoția adevărată de a te întâlni cu celălalt? Poate de asta în ultima vreme m-au bucurat mai mult întâlnirile cu animalele, în general câinii (majoritatea sunt realmente fericiți să interacționeze cu tine, deși nu te-au văzut în viața lor) sau unii bătrâni, pe care dacă-i ajuți cu un fleac, îi vezi străbătuți de recunoștință și căldură. Dar în general cu oamenii sunt atâtea opreliști și ritualuri încât e aproape imposibil să ajungi la adevăratul lor eu.

Poate e și ăsta un mod de-a trăi pe care ar trebui să-l deprind și să mă mulțumesc pur și simplu cu ceea ce am, dar mi-e teamă că asta e cea mai proastă variantă. E plină lumea de morți-vii, care din teamă sau ignoranță îi contaminează și pe alții, nu țin foarte tare să mă alătur lor. Încă nu m-am prins care este răspunsul la întrebările mele sau dacă există un astfel de răspuns – în definitiv, atâta vreme cât ne mai punem întrebări încă mai suntem vii și mai avem o șansă: certitudinile sunt pentru oamenii care nu simt și nu gândesc.

* * *

P.S.: de abia aștept să termin de mobilat casa și să nu mă mai gândesc nici o SECUNDĂ la așa ceva, să nu mai calc prin Ikea cel puțin o mie de ani și să nu mai trebuiască să caut meșteri, din orice categorie ar fi, dar, desigur, acesta este un vis imposibil de atins o dată ce te-ai înhămat la asta.

VĂ PLACE ACEST ARTICOL?

Puteți dona o sumă modică pentru conținutul de pe acest site cu un card de credit sau printr-un cont Paypal.

You Might Also Like

11 Comments

  • Reply catherine 8 decembrie 2017 at 8:21 am

    Anca, te îmbrățișez cu drag! Cred că tocmai te-ai maturizat (să nu zic te-ai făcut mare) de-ți pui toate întrebările astea. Dar ce copilărie lungă și frumoasă ai avut!
    Sunt sigură că au avut un rost și un sens toate călătoriile tale, dacă ne gândim numai la câte lucruri folositoare și frumoase ai pus în blogul ăste pentru noi, ceilalți, mai temători sau mai leneși… Plus amintirile și lucrurile învățate care acum fac parte din tine.
    Hai, pedalează mai departe cu curaj!

    • Reply Anca 8 decembrie 2017 at 11:56 am

      Da, maturizarea asta e mai complicată decât mă așteptam. Teama mea e să nu transform o trăire pasageră (”amorțirea”) într-un mod de a fi permanent. Te îmbrățișez și eu 🙂

  • Reply Ela 8 decembrie 2017 at 9:45 am

    Anca, rezonez cu tine si iti inteleg framantarile, in masura in care si eu ma confrunt cu asta, intr-o forma sau alta. Si eu sunt o calatoare cu state vechi si anul acesta am abuzat de calatorii mai mult decat in alti ani. A fost frumos, dar toate pregatirile, documentare si emotiile de dinainte de plecare sunt putin coplesitoare/stresante. Si se acumuleaza si un fel de oboseala existentiala, in ciuda bucuriilor pe care ni le aduc. Poate ceea ce simti tu este pe fondul obiectivelor deja bifate si in absenta altor obiective la fel de puternice si clare pentru viitor. Dar, vorba aia, totul trece. Avem cu totii stari si stari si mai devreme sau mai tarziu ni se intampla lucruri minunate care sa ne scoata din amorteala in care cadem uneori.
    Nu stiu ce este si cum este in cazul tau, insa in cazul meu stiu sigur ca elementul care lipseste este iubirea, o relatie care sa ma implineasca, o persoana cu pasiuni similare, cu care sa calatoresc in voie si sa-mi ofere siguranta aceea ca, orice s-ar intampla, este acolo langa mine ca o plasa de siguranta, un prieten, un sprijin, un sufletel in bratele caruia sa ma cuibaresc in zilele mai putin insorite ale gandurilor mele.

    • Reply Anca 8 decembrie 2017 at 1:40 pm

      Ai intuit foarte bine ce simt, diferența e, cred, că eu sunt mai cinică și mai sceptică când e vorba de relații personale, din experiența mea de până acum oamenii tind să fie mai preocupați de sine, decât să (se) ofere într-o relație. În general nu m-a deranjat foarte tare asta, am fost mereu o persoană independentă, dar ar fi fost drăguț să nu trebuiască să mă bazez aproape tot timpul pe mine însămi. Ceea ce-mi lipsește în ultima vreme sunt discuțiile interesante (nu știu dacă ăsta e termenul cel mai potrivit), mi se pare că ceea ce am ajuns să ne spunem este atât de banal încât prefer să citesc cărți decât să vorbesc. Și da, îmi lipsesc și niște vise proaspete, altele decât planuri noi de călătorie.

      Te îmbrățișez 🙂

      • Reply Ela 8 decembrie 2017 at 2:10 pm

        Foarte bine punctat „ar fi fost drăguț să nu trebuiască să mă bazez aproape tot timpul pe mine însămi.” 🙂 Daaa, prea putin ne putem baza pe cei din jurul nostru – in context personal, profesional, emotional, excursionist sau ce-o mai fi. Si uneori simtim nevoia ca cineva, candva, uneori, sa ne ia de pe umeri povara bazarii pe noi insine/insene.
        Si este taaare frumos sa impartasesti, sa mai fie cineva care sa simta ca tine, sa gandeasca ca tine, sa experimenteze ca tine/cu tine in unele situatii, sa aiba ragazul sa te asculte, interesul sa-si petreaca timpul cu tine si plinatatea sufleteasca si intelectuala din care sa-ti ofere. A rezona cu cineva, a vibra cu cineva pare sa fie tot mai greu in ultimul timp. Nu ma refer doar la o persoana de sex opus, ci si la o simpla discutie semnificativa cu o prietena, cu o verisoara, cu o colega. Sunt rare momentele de rezonanta. Comunicam tot mai putin si ne spunem banalitati. Si suntem coplesiti de munca, probleme, framantari.
        Cred ca iarna, scurtimea zilei, frigul, vremea mohorata, sarbatorile, toate ne fac mai sensibili decat de obicei si mai dornici sa impartasim. In plus, sarbatorile sunt momente de bilant si de timp petrecut cu cei dragi. Poate fi putin frustrant ca in ecuatia ta (a mea, a oricui, vorbesc la modul general) nu intra si o persoana speciala care sa-ti fi fost alaturi pe parcursul anului, alaturi de care sa faci planuri de viitor, pe care sa te poti baza.
        Cat despre visuri proaspete, ele renasc si se primenesc odata cu semnele primavarii. Iarna de afara si iarna fiintei nu dureaza niciodata prea mult. Fiecare „maine” este o noua zi, o zi plina de oportunitati si de mici sau mari semne de bine.
        Si apoi, Anca, faptul ca tu calatoresti, ca impartasesti cu noi experientele tale, ca ne dai sfaturi utile, inseamna mult. Poate nu primesti decat putin feedback din partea noastra, dar asta nu inseamna ca nu te citim, ca nu suntem alaturi de tine, ca nu ne bucuram alaturi de/pentru tine. Asta asa, de la distanta. Nu stiu cat inseamna asta pentru tine, dar pentru noi/pentru mine inseamna mult sa te citesc. Si imi aduci bucurie in zilele mai proaste si imi aduci inspiratie pentru noi destinatii. Si faci sa para asa simple calatoriile. Da, esti o persoana independenta, care ma inspira, ma motiveaza si iti multumesc pentru asta.

        • Reply Anca 8 decembrie 2017 at 3:15 pm

          Pentru mine înseamnă mult să primesc, chiar și ocazional, mesaje sau comentarii de la cititori, la fel cum și faptul că pot scrie aici, pe blog, mă ajută să îmi limpezesc gândurile. După o vreme, când revin la vreun text mai vechi, parcă sunt fragmente dintr-o altă viață… Și simt nostalgie nu doar după ceea ce am fost, ci și după oamenii care mă vizitau atunci. Mă bucur că mi-ai scris 🙂

  • Reply Cristina C 8 decembrie 2017 at 6:27 pm

    Anca,

    Mos Craciun ta sa iti aduca:
    tot ceea ce n-ai avut inca, dar ai vrea,
    numai surprize placute, de s-ar putea,
    frumoase trairi ale fiecarui ceas,
    puterea de a risipi tristetile ce-au ramas,
    sa imparti bucurii,
    s-aduci alinari,
    sa traiesti frumos
    si sa ierti duios…

    …si sa ne bucuri clipele cu scrierile si fotografile tale frumoase multi ani de acum inainte.

    America de Sud la anul?

    cu drag

    Cristina

    • Reply Anca 8 decembrie 2017 at 9:53 pm

      Hei, cum ai ghicit că vreau în America de Sud? 😛

      • Reply CristinaC 11 decembrie 2017 at 7:11 am

        O sa îți placa!
        N-am văzut așa de mult , comparând cu Europa, dar mi-a plăcut tot ce am văzut!

  • Reply Andreea 8 decembrie 2017 at 9:30 pm

    Buna Anca!

    Si eu te citesc, insa iti scriu mai rar. Ce pacat ca ne este mai usor sa ne exprimam simpatia, respectul si afectiunea prin intermediul unui calculator si nu fata in fata. Starile pe care le descrii imi sunt familiare si cred ca multi oameni le traiesc. Sunt convinsa insa ca, asa cum ai spus si tu, noi suntem cei care dam sens existentei noastre. Poate fi acesta un prim pas in calatoria spre tine insati.

    • Reply Anca 10 decembrie 2017 at 6:00 pm

      Ne exprimăm și tristețile mai ușor în fața calculatorului… 😐

    Lasă un răspuns