Călătorii

O plimbare prin Londra

mai 14, 2012

Am petrecut foarte puțin timp în Londra în această a treia vizită acolo – câteva ore între un check-out și un transfer la aeroport, dacă nu socotim orele în care am mers cu metroul sau cel în care am dormit între două excursii. Uitasem, deci, de ce îmi cumpărasem biletul ăsta de avion și ce vrusesem de la călătoria asta înainte de toate. Însă când am ajuns la Waterloo Bridge, în dimineața aceea de luni, mi-am adus brusc aminte. Îmi dorisem să petrec câteva zile în Londra, să mă plimb, să iau muzeele la rând, să mănânc fish and chips, să mă rătăcesc prin cartierele mai puțin cunoscute și, eventual, să mă feresc de ploaie.

Nu știu de ce dintre toate orașele pe care le-am vizitat până acum tot Londra îmi trezește cele mai ciudate și contradictorii stări. Nu este cel mai frumos oraș din lume (Florența e mai frumoasă, și Bruges e frumos, și Parisul este, v-o poate confirma oricine…), nu are nici cele mai frumoase peisaje (de fapt nici nu are peisaje, doar câmp și-o apă mare și nori și ploaie), nici mâncare nemaipomenită (tot ce e bun pe-acolo e în general adoptat de la alte culturi), nici oameni cu care să rezonez în vreun fel și nici cele mai grozave clădiri (da, sunt simpatice căsuțele lor cu grădini și camere sub nivelul solului, dar mai mult privite din afară). Și atunci?

Nu știu cum e pentru alții, dar eu în Londra mă simt cel mai străin dintre străini. Sunt cel mai departe de casă – nu fizic, ci sufletește – și cu toate astea acolo, pe malul Tamisei, într-o banală zi cu soare mă simt mai fericită decât reușesc să fiu uneori acasă, în București. Orașele mari nu îmi plac, dar Londra – un mare oraș – îmi place. Detest cerul pâclos și umed, dar în Londra nu mă deranjează deloc.

Londra este un oraș scump în care, paradoxal, simt că n-am nevoie de nimic ca să mă simt bine. Că mi-e de ajuns să fiu, că e de ajuns ca orașul să fie. Mă irită o grămadă de chestii (necunoscute, străine, noi), mă fascinează unele și privesc cu detașare altele. Apoi, când revin, o iau de la capăt ca și cum n-am priceput nimic din orașul ăsta nici prima dată, nici a doua, și nici n-o să înțeleg ceva prea curând. Mă opresc lângă London Eye ca să privesc Tamisa și oamenii ce zumzăie primprejur și știu că nu pot altfel decât să mă întorc, iar, într-o zi…

You Might Also Like

1 Comment

  • Reply Larisa mai 14, 2012 at 12:06 pm

    Exact asa simt si eu. Imi place si nu imi place Londra in acelasi timp, daca ma poti intelege. Imi place istoria, cultura, cladirile, Tamisa; nu-mi place aglomeratia, mixul de popoare, dezordinea. Cu toate astea, da m-as intorce…Nu-mi explic,dar asa simt.

  • Lasă un răspuns