Cărți

Moștenitoarea tărâmului pierdut

9 iulie 2016

Iată o carte pe care am citit-o cu plăcere vara asta, descoperind o lume nouă – India de lângă granița cu Nepalul, povești întrețesute între ele prin spațiu și timp și personaje care sunt, pur și simplu, umane prin slăbiciunile și candoarea lor.

* * *

În timp ce pe partea cealaltă a Canalului Mânecii britanicii votau pentru Brexit și își arătau ura față de imigranți, eu citeam despre alte timpuri și alți oameni care își căutau și ei calea prin locuri străine: Biju, indianul naiv care ajunge în America doar ca să descopere că acolo e doar un alt suflet rătăcit și al nimănui, judecătorul care în urmă cu cincizeci de ani s-a dus la studii în Anglia și a simțit pe pielea lui cum e să fii străin într-o țară străină, Sai, mica indiancă cu o identitate incertă de anglo-indiancă, sau englezoaicele aclimatizate într-o țară străină, cărora li se reamintește într-o perioadă tulbure că sunt doar tolerate acolo.

Kalimpong, un loc despre care până acum nu știam mai nimic, e terenul fertil pe care se mișcă tot felul de personaje, de la unchiul Potty până la cățelușa Mutt, având drept fundal mărețul munte Kanchenjunga, la poalele căruia, în mijlocul unei păduri fantastice, șade judecătorul în casa lui părăginită. Nu-i așa că deja ați devenit un pic curioși?

Forța cărții stă în aceste personaje, fiecare cu povestea lui, cu amintirile lui care țopăie vesele de colo-colo de la o eră la alta și de la un continent la altul. În timp ce în Kalimpong izbucnește o revoltă a locuitorilor gurkha, dând viața oamenilor peste cap, în New York imigrantul Biju descoperă că are o conștiință de sine, nu doar o conștiință colectivă, ca în India, iar adolescenta Sai se îndrăgostește de meditatorul ei, care în cele din urmă devine revoluționar, deși nici el nu știe prea bine de ce.

Eu cred că și trecutul se schimbă. Prezentul modifică trecutul. Când te uiți în urmă, nu găsești ce-ai lăsat acolo.

Nu e carte plină de tragedie, sau tristețe, sau meditații prea profunde. Până la urmă suntem în India, iar India este irațională și superficială, prinsă în tăvălugul dintre propriile aspirații și propria identitate, între vechi și nou. Admirația nețărmurită față de tot ce este străin se lovește apocaliptic de credințele cu care s-au născut: ”Se simțea sfâșiat de spaimă, nu pentru viitorul, ci pentru trecutul său, pentru credința idioată cu care trăise până acum în Piphit.”

Kiran Desai, care a luat Man Booker Prize cu cartea asta, scrie cu înțelegere despre oameni, înfățișându-i așa cum sunt, cu slăbiciuni și naivități, greșind și sperând să fie, la un moment dat, iertați de o divinitate mai mare.

Odată începută, călătoria nu are sfârșit. Amintirea traversării oceanului strălucea printre cuvinte. Din străfunduri și de dincolo de ele, monștrii subconștientului începuseră să-i dea târcoale, așteptând momentul în care să iasă la suprafață și să-și facă simțită prezența cât se poate de reală, iar Jemubhai se întrebă dacă, înainte de a o vedea cu propriii lui ochi, visase vreodată puterea infinită a mării, ce putea să înece cât ai clipi orice suflare omenească.

You Might Also Like

No Comments

Lasă un răspuns