Cărți

Mihail Sebastian, nostalgii balciciene

25 mai 2011

Vineri, 25 martie 1938
”Primăvară, insuportabilă primăvară… toată săptămâna am trăit cu speranța că voi pleca azi la Balcic. E sărbătoare. Buna Vestire — și, făcând o punte întorcându-mă marți la București, puteam avea foarte ușor o vacanță de cinci zile, din care patru zile pline la Balcic. Mă văd în curte la Parușeff, pe chaise-longue, singur, cu marea în față, mă văd în training într-un Balcic pustiu, lenevind la Mamut, la Ponton, într-o barcă… Toate ar fi fost uitate, toate ar fi fost vindecate. Atâtea să uit, atâtea să vindec.”
(Mihail Sebastian, Jurnal)

* * *

Nostalgii. Mai știi când eram tineri și Balcicul la o aruncătură de băț, cerul greu și stâncile luminoase și-am alergat să găsim tronul din piatră al reginei? Iar apoi, nu știu… timpul trece repede, foarte repede și într-o zi nu mai ești tânăr, așa, pur și simplu, și nu mai alergi după nimic, nu îți mai faci poze ridicole cu prietenii, nu mai aștepți nici cărți poștale, nu te mai gândești la Balcic, nu mai speri, ești obosit și poate singur iar regretele și deziluziile sunt mai multe și mai grele decât orice altă amintire. Iar într-o zi te vei opri din scris și va fi, poate, ultima zi din an.

Miercuri, 3 mai 1939
”Încep să fiu un „balcician” vechi — și încă rămân la aceleași gazde: când nu e la Parușeff […], e la Dumitrescu. Am avut trei dimineți: le-am petrecut pe toate trei pe mare. Mă întorc negru la față, ca după o vacanță întreagă. Nu mai am, desigur, la Balcic, sau o am din ce în ce mai puțin, uimirea de pe vremuri, de a regăsi acele locuri miraculoase. M-am familiarizat cu ele, și-au mai pierdut din aspectul lor straniu. Totuși, totuși, sunt momente când tresar în fața lor ca în fața unor arătări fantastice, fabuloase, neînchipuit de depărtate. […] Balcicul are ceva care mă îmbată, mă destramă, mă descompune, îmi vine să mă lungesc pe pământ, cu brațele desfăcute și să spun: „gata, mai departe nu mai merg”. Aș rămâne așa o viață întreagă. Când s-a înnoptat de-a binelea, ne-am dus în tătărime și pe urmă am ieșit pe la marginea mahalalei, sus pe deal, unde iar am rămas, nu știu cât, privind spre marea inundată de lună, spre Balcicul luminat ca un golf sclipitor. Privită de acolo, toată viața mea mi se pare greșită, stupidă, încordată fără sens.”

Miercuri, 24 aprilie 1940
”Cred că voi pleca vineri la Balcic pentru câteva zile (pentru zece, dacă se va putea). Aș fi plecat mâine, dar am noi încurcături la regiment, unde încerc să-mi prelungesc cu o lună noua mea perioadă de concentrare, care în principiu trebuie să înceapă la 1 mai, lucru ce mi-ar tăia în două vacanța de Paști. Pun oarecare nădejde în aceste câteva zile de Balcic. Aș vrea să-mi schimbe înfățișarea asta obosită, de om palid, sfârșit, urât, pe care n-am curajul să-l privesc bine în oglindă. Aș vrea să-mi redea puțină încredere în mine, puțin curaj.”

Duminică, 5 ianuarie 1941
”Mereu bolnav. Alaltăieri, peste 39 grade. Ieri și azi, între 37-38. Nopți de febră, de insomnie, de coșmar. Am visat alaltăieri noapte un Balcic galben și roș, ireal. „E ca în Gauguin”, îmi aduc aminte că am remarcat în vis. […] Astăzi, din nou scrisul — literatura — mi se pare un gest stupid. E un gust sălciu, de inutilitate.”

Vineri, 28 noiemvrie 1941
”Am văzut Balcicul astă-noapte, în vis, o singură clipă — dar un Balcic minunat, plin de lumină și culoare. Eram pe creasta podișului și în fața mea s-a deschis brusc golful cel verde (era în aprilie sau mai).”

Vineri, 1 mai 1942
”Admirabilă noapte de primăvară — albastră, argintie, transparentă, ușoară, puțin ireală. Ce fantastic trebuie să fie Balcicul sub lumina asta! Dacă n-ar fi războiul care ne scoate din viață, dacă n-ar fi sentimentul nostru permanent de recluziune, poate că o asemenea primăvară — sau măcar o asemenea noapte — n-ar fi inutilă nici pentru un om ca mine, care de mult se simte un om pierdut…”

Duminică, 31 decemvrie 1944
”Nu pot să spun și nici să scriu nimic. Vorbele nu mă ajută. Rămâneam uneori pe loc, să privesc cu atenție priveliștea, cu gândul să-i fixez în memorie conturul, dar totul e mai variat, mai complex și mai misterios decât pot ține minte. Sunt probabil foarte bătrân. N-am regăsit la munte exuberanța mea de altădată. Mai mult melancolic — aproape trist. Simt nu știu ce fel de oboseală veche și duc cu mine, peste tot, incurabila mea singurătate. Ultima zi a anului. Mi-e rușine să fiu trist. Este totuși anul care ne-a redat libertatea. Peste toate amărăciunile, peste toate suferințele, peste toate deziluziile rămâne totuși acest singur fapt fundamental. Mă gândesc la Poldy, mă doare depărtarea de el, aștept să-l revăd — și tot restul se topește în regrete și speranțe.”

VĂ PLACE ACEST ARTICOL?

Puteți dona o sumă modică pentru conținutul de pe acest site cu un card de credit sau printr-un cont Paypal.

You Might Also Like

No Comments

Lasă un răspuns