Călătorii

Mâncarea japoneză: love it or hate it?

10 august 2013

Înainte de a merge în Japonia mâncasem sushi de câteva ori și cam asta era tot ceea ce știam despre bucătăria lor. Nu sunt o mare amatoare de mâncare asiatică, deși am mâncat “chinezesc” de mai multe ori, fără să am vreo revelație oarecare. Cu toate acestea, tot citind despre felurile de mâncare japoneze, am început să-mi pun nădejdea în ea, aveam senzația că voi trăi un festin culinar acolo, având în vedere faima de mâncare sănătoasă și gustoasă. Am plecat, deci, cu speranțe mari, și m-am întors cu o poftă uriașă de fructe și legume europene, ca un biet “legumofil” în sevraj.

* * *

I don’t hate it, but I don’t love it either (mâncarea japoneză). Cred că explicația e că, pur și simplu, mie îmi plac alte lucruri care nu se prea regăsesc în meniurile lor sau se găsesc prea puțin.

Dar să le luăm pe rând.

SUSHI

După primele zile în Japonia când am mâncat aproape numai sushi (dimineața, la prânz și seara), de la un moment dat încolo nu am mai suportat așa ceva. Cât sushi poți să mănânci? Se pare că nu foarte mult, cel puțin nu eu. Anumiți pești mi-au plăcut foarte mult, unul mi s-a părut un pic prea gras, altul roșu închis mi s-a părut fad la gust și cam grețos. Bucata de tofu nu mi-a plăcut nici ea, așa zisa salată nici atât. În general îmi luam câte un bento care se vând în toate combinațiile și prețurile posibile și se găsesc peste tot – nu poți să dai greș cu asta.

TĂIȚEI, OREZ

În primul rând detest orezul, în al doilea rând nu mănânc tăiței decât extrem de rar și doar în anumite combinații. Nu mă interesează dacă sunt tăiței din făină de grâu sau din hrișcă (soba noodles), tot tăiței rămân. Evident, în Japonia tăițeii ăștia sunt la mare preț, i-am văzut în salate, ca fel principal, în supe. Supele mai ales sunt într-o varietate foarte mare și se pare că unele sunt delicioase, în special supa ramen este faimoasă – poate iarna, că la 40 C vara nu prea sună bine o supă fierbinte. Asta din imagine am comandat-o pentru că la restaurantul de lângă Palatul Imperial din Kyoto numai asta serveau, aveam de ales între tăiței și… tăiței. Da, supa se mănâncă cu bețișoare, iar deasupra era o omletă. Salata era un fel de varză călită, nimic deosebit.

STREET FOOD / MARKET FOOD

Aproape tot ce vedeam prin magazinele sau pe tarabele japoneze era complet necunoscut pentru mine. În magazine m-am jenat să fac poze (în unele locuri era chiar interzis), dar pe cuvânt că totul era străin, nu știam la ce folosește, cel mult puteam să ghicesc. Cum toate etichetele erau în japoneză, vezi de înțelege ce era fiecare chestie…

MÂNCARE DE PLASTIC

Fiecare restaurant avea la intrare meniul plastifiat, să știe consumatorul ce poate servi înăuntru: de la deserturi, supe, tăiței, totul era imortalizat pentru eternitate. M-a amuzat pasiunea asta a lor pentru meniuri din plastic, presupun că există adevărați artiști în Japonia specializați numai în așa ceva. În orice caz nu am înțeles ce era cu mămăliga aia cu „STAR” deasupra, unul dintre misterele japoneze rămase neelucidate.

DULCE, DULCE, DULCE, FASOLE DULCE

Nu am nimic împotriva unui desert dulce, dar când o chifteluță din legume care arată crocant și apetisant este tot dulce, îmi vine să fac o revoluție, să îi introduc pe japonezi în „beneficiile” sării în bucate. Am încercat multe gustări (prin mall-uri cel puțin două etaje sunt numai cu mâncare, cu foarte multe standuri care vând mâncare proaspătă, bento cu sushi și sashimi, iar un etaj este numai cu deserturi) și toate erau, spre disperarea mea, dulci. Ca să nu mai zic că invariabil mă loveam de componenta atotprezentă – fasolea roșie.

TOFU

Ironia face că mie îmi place tofu care se găsește la noi, ba chiar am făcut și acasă de câteva ori (nu e foarte greu / complicat, dar cantitatea pe care o obții este cam mică și nu prea merită deranjul), însă tofu la mama lui acasă nu prea mi-a plăcut. Am încercat tot felul, tofu care acompaniază obligatoriu porția de sushi – hmm, tofu prăjit – prea gras, tofu moale (silken tofu) – prea fără niciun gust, până când am renunțat să mai încerc tofu și-am zis că asta e. Cu toate astea tofu proaspăt, făcut de mine, e delicios 😊

Mi-a plăcut ceva acolo, până la urmă? Da!

TEMPURA

Tempura înseamnă pește sau legume prăjite la temperaturi înalte după ce au fost tăvălite printr-un “cranț”. Evident că poți prăji așa orice, și o talpă de pantofi, și va fi bună, dar mie mi-au plăcut în special unii pești. Da, peștele e bun rău în Japonia, oferta este mai mult decât generoasă și prețurile sunt ok. În schimb la raionul de legume-fructe e jale, prețuri mari, mi-a fost aproape imposibil să-mi fac plinul acolo după pofta inimii. Din păcate nici un peștișor tempura nu a supraviețuit suficient de mult timp cât să îi pot face și-o poză 🙂 Deci tempura bun, sushi bun, fasole roșie dulce câh.

PRODUSELE DE PATISERIE

N-or fi inventat japonezii patiseria franțuzească, dar mama-mia ce bunătăți au învățat să facă. Dacă deserturile lor japoneze din ceai verde și diversele chestii gelatinoase și colorate nu mi-au făcut cine știe ce impresie, produsele lor de patiserie sunt demențiale. Cam prin toate locurile aglomerate (gări, mall-uri) erau aceste magazinașe care funcționau ca o autoservire: intrai, îți luai o tavă și un clește și te plimbai printre rafturi alegându-ți ce doreai, apoi plăteai la casă. Absolut totul era foarte-foarte proaspăt și bun.

Unele chestii erau arhicunoscute (croissant, etc.), dar altele erau invențiile lor, cred, și erau bune rău. Ritualul meu de dimineață era să-mi iau o cafea rece de la mini-market / automat și câteva bunătăți de patiserie și să-mi găsesc un loc în care să le savurez înainte de a porni într-o nouă explorare prin oraș. Este jenant ce sărăcăcioasă este oferta în București la capitolul ăsta, nici nu-mi vine să cumpăr vreodată ceva. Evident, nici produsele de patiserie n-au apucat să fie pozate…

AMBALAREA

Nu contează ce fleac cumperi, acesta va fi ambalat cu cea mai mare artă. M-am făcut de râs într-o zi când am vrut să cumpăr o baghetă și la casă am dat să o înhaț după ce am plătit-o – la casă servirea era făcută de două persoane: un japonez care încasa banii și emitea bonul și o ucenică al cărei rol era să ambaleze produsele. Și nu le ambala oricum, ci cu mare grijă de parcă tocmai cumpărasem un Rolls-Royce, nu o pâine. Asta e, sunt o barbară…

SUPA MISO

N-am încercat multe feluri, dar ce-am mâncat mi-a plăcut și aș mai mânca. Oare o fi greu de pregătit acasă?

AUTOMATELE DE BĂUTURI

În Japonia din 10 în 10 metri este un automat de băuturi, înghețată sau orice altceva. Sunt peste tot, e imposibil să ajungi pe o stradă pustie, să ți se facă brusc sete și să nu găsești un dulăpior din ăsta plin ochi cu sticluțe reci ca gheața. Statistic se pare că există un automat la fiecare 23 de japonezi – faceți voi un calcul câte automate sunt la o populație de 128 de milioane.

ALTE CONSIDERAȚIUNI

Evident, eu nu sunt o expertă în mâncare asiatică, nici nu am încercat tot ce este mai bun prin restaurantele japoneze de clasă și nici n-am stat o mie de ani acolo ca cunosc în amănunțime totul, astea sunt doar niște impresii personale după două săptămâni în care am învățat că: ador fructele – nu pot trăi fără ele, și viața fără multe legume proaspete și tone de pătrunjel este o viață fără haz. Drept urmare nu m-aș putea muta niciodată în Japonia, că n-aș prea putea trăi cu mâncarea lor.

Pe de altă parte, oricât pește, orez, tăiței, șnițel (porcul era și el destul de prezent în meniuri, mai ales sub formă de șnițel) și tone de dulciuri ar mânca japonezii, să știți că n-am văzut niciodată o nație atât de subțirică și lipsită de grăsime. Rareori vedeai un om supraponderal, adică unul cu vreo 5-7-hai 10 kilograme în plus, majoritatea aveau pur și simplu greutatea pe care era firesc să o aibă, chiar și la vârste mai ingrate care vin cu multe șunci în plus în alte părți ale globului. Nu am văzut niciodată, dar absolut niciodată, un bărbat cu burtă revărsându-se deasupra taliei, cum sunt la noi o grămadă, femei de vârsta a doua supraponderale sau copii foarte grași.

Ceea ce la noi este o imagine obișnuită, pe care ajungi să nu o mai observi, acolo ar fi fost ceva absurd, o anomalie. Ajunsesem să mă mir când mai vedeam pe câte unul mai plinuț – nu știu dacă bețișoarele sunt de vină, faptul că nu se îmbuibă ori că mănâncă foarte mult pește sau poate combinațiile mai sănătoase decât carne+cartofi prăjiți care domină bucătăria noastră, însă oamenii ăia nu prea au probleme de greutate. Ceea ce nu cred că este doar „vina” materialului genetic.

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply Andreea 21 noiembrie 2013 at 3:33 pm

    Mie mincarea japoneza mi se pare un "acquired taste", cu cit maninci mai multa cu atit ii descoperi valentele. La prima vedere nu are mare savoare, nuantele ei sint mai degraba subtile ca sa zic asa 🙂 Pacat ca oferta in Bucuresti e atit de mica si la preturi atit de mari. Ai dreptate, la capitolul legume nu e asa bogata, baza bucatariei e pestele/fructele de mare si orezul/taiteii.

  • Reply Anca 21 noiembrie 2013 at 4:09 pm

    Macar mai apar restaurante japoneze, din cand in cand, desi, intr-adevar, nu sunt foarte accesibile, cel putin nu ca cele chinezesti.

  • Reply Alexandra Seghedin 21 martie 2015 at 12:51 pm

    sa-ti aduc o mostra peste vreo 4 saptamani? 😀 😉

  • Reply Blog Vienez 9 noiembrie 2015 at 8:02 am

    nu am mancat niciodata mancare japoneza in Japonia, pentru ca nu am ajuns inca acolo. ce se serveste prin Europa insa imi place – mai putin deserturile. sushi fiind ceva rezervat mai degraba pentru ocazii speciale, decat pentru mesele zilnice, imi pare de-a dreptul delicios! mbine, in Viena exista posibilitatea sa mananci japonez chiar si in sistem fast-food, dar nu vad farmecul 😀

  • Lasă un răspuns