Călătorii

Jemaa el-Fnaa, piața minunilor din Marrakech

17 ianuarie 2016

Un grup de oameni se strânsese în jurul unui bărbat care gesticula și vorbea agitat: pe jos erau împrăștiate câteva pumnale, iar bărbatul lua din când în când unul dintre ele și trasa vagi semne prin praf, vorbind încordat, în timp ce audiența asculta captivată. M-am strecurat în tăcere printre ei, fără să înțeleg o iotă din ce se spunea, așteptând să văd ce se va întâmpla mai departe. Va urma un dans? Un joc? O luptă? Va veni poliția și îi va împrăștia? Se vor răsfira cu toții în lumina apusului sau se vor strânge tot mai mulți într-un cerc din ce în ce mai mare?

* * *

Bărbatul m-a zărit trăgând cu ochiul și la un semn de-al lui mi s-a oferit iute un scaun și mi s-a făcut semn să stau jos și să ascult. Eram în Marrakech, în piața Jemaa el-Fnaa, iar cel din mijlocul cercului nu era nici magician, nici vânzător de chilipiruri și nici vreun nebun scăpat de la balamuc – el era Povestitorul, cel care duce mai departe o tradiție a nopților arabe, a poveștilor spuse în ritm de tobe africane, în care binele învinge răul, iar imaginația călătorește dincolo de spațiu și timp.

Jemaa el-Fnaa e locul care aduce cel mai mult cu atmosfera din O mie și una de nopți, din tot ce am văzut până acum: agitația, freamătul, caleștile colorate, îmblânzitorii de șerpi și șoimii care ciugulesc cu atenție o bucățică de carne, standurile cu sucuri de portocale și cele cu melci bolborosind într-un cazan, oamenii care aduc apa, cu costumele lor țipătoare și cănile de metal agățate de gât, ceaiul de mentă servit pe terasa de la Café de France, cu ochii după un apus de soare fantastic, cum numai în Marrakech poate fi, africanii care bat tobele, turiștii care cască gura, comercianții care trag de tine să cumperi ceva, mirosul, culorile, viața.

M-am dus în Jemaa el-Fnaa în fiecare zi și în fiecare seară, mi-am făcut provizii de migdale uriașe sărate amestecate cu caju, am băut zilnic „orange” la 4 dirhami paharul, m-am plimbat printre oameni și m-am uitat la ei, minunându-mă de cât de extraordinară poate să fie Africa și cât de fantastic poate să fie locul ăsta vechi de secole, în care popoare felurite se întâlnesc cu toate curiozitățile pământului și nimic nu este de fapt ciudat, ci își are locul său acolo, printre oameni, sub un soare care strălucește pentru toată lumea la fel de generos și apune în fiecare seară la fel de fantastic.

În prima mea seară în Maroc, având încă praful Europei printre dinți, nu am avut curajul să intru în povestea unui oraș ca Marrakech – voiam să stau doar pe margine și, pe cât posibil, să nu interacționez cu nimic. Nu înțelegeam că o cerere este și un dar – acela de a te întâlni cu o față a lumii care ți-e inaccesibilă în mediul tot mai aseptic occidental. Stăteam pe scăunelul din cercul povestitorului și deodată acesta a venit către mine și m-a întrebat de unde sunt. Am dat cel mai prost răspuns posibil: am spus că nu sunt de nicăieri – nu voiam să fiu în centrul atenției, să particip cu ceva, să vorbesc despre mine. „From nowhere?!” a întrebat acesta uluit. Cum poate să fie cineva de nicăieri, când acolo toată lumea are o apartenență: un trib, o familie, o casă și-o țară? M-am ridicat în picioare ca să plec, speriată că devenisem din spectator, personaj, iar „the story teller” mi-a apucat încheietura mâinii ca să stau. Dar era prea târziu sau mult prea devreme, iar eu nu înțelesesem, evident, nimic.

Jemaa el-Fnaa nu este un simplu loc de trecere, ci un loc în care zăbovești să privești. Când ceva vine spre tine, poți alege să întâmpini acel ceva. Întâlnirile vin sub tot felul de forme, a unui personaj agasant care încearcă să îți vândă un lucru de care nu ai nevoie sau a unei cucuvele mici și ochioase pe care îți dorești nespus să o mângâi pe cap, a unui povestitor pe care îl asculți, deși nu înțelegi nimic din ce spune, sau a unui chelner frumușel care îți face cu ochiul, deși nu i-ai lăsat bacșiș. Poate fi fosta piață de sclavi din souk care îți iese în cale sau poate fi „farmacia” lui Ali Baba în care proprietarul îți face turul de onoare și îți arată scorpionul viu din borcan, lipitorile de pe ultima etajeră, ierburile parfumate și pielea de zebră sau cameleonul micuț care își face veacul pe-o balustradă.

Dacă ești pregătit și ai ochii deschiși, orice ți se poate înfățișa înaintea ochilor. Dacă îți este teamă nu vei vedea nimic, decât ceea ce te aștepți să vezi: șarlatani, prețuri umflate pentru turiști, microbi și o hărțuire constantă, dar „soft”.

Alegerea este a ta.

Omul care (nu mai) aduce apa, acum făcând bani din “photo-sessions”:

Melci fierți, cam amari pentru gustul meu:

Jemaa el-Fnaa, la apus:

Un ceai de mentă la Café de France:

Oameni strânși în jurul unui povestitor în piața Jemaa el-Fnaa:

Atenție, se filmează!

O apariție mai ciudată, probabil pentru o reclamă:

Moscheea Koutoubia:

Prin souk:

“Farmacia” lui Ali Baba:

Fosta piață de sclavi, acum piață de second-hand ținută de femei:

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply Raluca 30 ianuarie 2016 at 12:07 pm

    Am citit articolul cu sufletul la gura, iar imaginatia mea a redat exact culorile, formele si texturile gasite mai jos, in fotografiile facute.
    De mult n-am mai citit o descriere facuta unui loc atat de detaliata, precisa si placuta.

    • Reply Anca 18 februarie 2016 at 11:01 am

      Raluca, multumesc. Locul te inspira, are ceva magic.

  • Reply Paul 18 februarie 2016 at 7:13 am

    waw! m-ai convins! si asta vine tocmai acum cand am terminat de citit Oyibo, doi oameni, o motocicleta, 14 luni in Africa…
    trebuie sa ajung si eu acolo…

    • Reply Anca 18 februarie 2016 at 11:02 am

      Și eu visez la Africa – Africa neagră, căci nordul Africii este, totuși, altceva.

    Lasă un răspuns