Călătorii

Hold Your Breath: Sankt Petersburg

10 august 2011

Într-o vară am plecat spre Rusia, cu trenul. Am mers două zile și două nopți, am dormit și am vorbit cu pasageri ruși, am învățat alfabetul chirilic, am râs, am primit ciocolate, am citit și am visat. La ce? La o lume necunoscută, îndepărtată, fascinantă. La drumuri nebătute (de mine), care așteptau să le descopăr. Visam la Rusia și la toate țările neîntâlnite încă.

Am ajuns în Sankt Petersburg dimineața devreme, când încă nu răsărise soarele. Amețită de drumul lung, am luat-o într-o direcție greșită și m-am trezit, după ce am mers îndelung pe un bulevard, în cealaltă parte a orașului, unde m-a întâmpinat priveliștea unor furnale:

O dată ce am găsit drumul corect, am căutat hostelul la care urma să stau. Cazarea din Sankt Petersburg a fost cea mai ciudată experiență din toată călătoria asta lungă. Fata care se ocupa de rezervări mă tot avertizase să o sun înainte, căci adresa era foarte greu de găsit. Așa că după ce am ajuns în Sankt Petersburg am așteptat să se facă ora 8, care mi se părea o oră decentă pentru dat telefoane, și m-am prezentat la adresa menționată în rezervare, o curte din zona centrală a Sankt Petersburgului.

Tatiana, așa o chema pe fată, mi-a răspuns somnoroasă și m-a apostrofat că n-am sunat ”before”. ”Before when?!” Apoi mi-a zis să rămân acolo, că hostelul e în altă parte și o să vorbească cu administratorul să mă conducă, eu fiind prea obosită ca să caut adresa. În câteva minute am primit un sms care zicea ”Anka, Ivan administrator run!”. ”Run where?!” Run away, run to get me, run to Paris?! Rușii ăștia și engleza lor stâlcită…

Nu a trecut mult și a apărut Ivan administratorul, o combinație între un tocilar de liceu și un contrabandist de țigări, un tinerel cu ochelari și părul dat bine cu gel. Ivan nu vorbea engleză așa că m-a condus repede pe niște străzi, am intrat pe o ușă metalică, am urcat câteva etaje și m-am trezit într-un apartament a cărui ușă Ivan a închis-o cu grijă.

La naiba, chiar nu știam unde sunt și în ce m-am băgat… Dar Ivan mi-a arătat camera, destul de ponosită, cu vreo șase paturi suprapuse, mi-a dat lenjeria pentru pat și apoi telefonul să vorbesc cu Tatiana. ”Totul este ok?” ”Da”, am zis eu și am întrebat dacă să-l plătesc acum pe Ivan. ”Da, da, acum!” I-am dat banii și Ivan s-a înveselit brusc, mi-a arătat baia și bucătăria, am primit cheile și asta a fost tot. M-am trezit singură în toată camera, într-un hostel care numai hostel nu era. Aș zice mai degrabă că era locuința unor studenți care s-au gândit să mai facă un ban pe timpul verii închiriind una dintre camere.

Alături de mine stăteau niște băieți ruși care erau mai tot timpul acasă și de regulă îi găseam pe la bucătărie gătindu-și ceva – ba un ou fiert, ba niște cartofi sau colțunași, iar frigiderul lor era cel mai ticsit cu mâncare din câte am văzut vreodată, de abia am găsit un locșor să îmi pun și eu un iaurt.

După ce m-am cazat am încuiat ușa de la cameră și am dormit câteva ore, eram frântă de oboseală și înghețată de frig. Apoi am plecat să mă plimb, având grijă să mă uit bine în jur când am ieșit pe stradă, căci habar n-aveam la ce adresă mă aflam. Din fericire eram într-o zonă centrală, cam la 5-10 minute de mers pe jos de Muzeul Ermitaj.

Deși era mijloc de săptămână, peste tot era plin de mirese, miri și limuzine. Era o zi din aia extrem de frumoasă, cu soare, dar și cu câțiva nori, suficient cât să te facă să lâncezești pe malul Nevei. Am luat toate locurile de pe malul apei la rând, peste pod, pe insula Zayachiy, pe micuța plajă cu nisip fin de pe insulă, pur și simplu nu mă mai săturam de priveliști. E frumos Sankt Petersburg, al naibii de frumos…

Plimbându-mă prin oraș, pe canalele care îl străbat dintr-o parte în alta, am avut senzația că sunt mai degrabă la Amsterdam, decât în Rusia. Iar când au apărut și bărcile pline cu turiști, iluzia a fost perfectă. Știam că este un oraș european, dar e cu totul altceva când ajungi acolo după ce ai vizitat Moscova, cu bisericile ei cu turnulețe colorate și zidurile de netrecut ale Kremlinului.

În Sankt Petersburg am luat metroul destul de des: nu am primit bilete, ci niște jetoane din metal pe care inițial le-am confundat cu niște bănuți și o tot întrebam pe tanti de la casierie unde sunt biletele. Turiștii ăștia… Stațiile sunt foarte-foarte adânci (cele mai adânci din lume, se pare), atât de adânci încât unii pasageri se așezau pe câte o treaptă a scării rulante în timpul coborârii, iar eu am avut timp o dată să scotocesc în rucsac, să îmi schimb jacheta, să pun totul la loc tacticos – toate astea până la jumătatea drumului.

Altă ciudățenie: unele stații aveau, în dreptul peronului, niște uși de metal, ca la lift. Nu vedeai trenul sosind, doar îl auzeai, apoi se deschideau ușile trenului și ușile astea grele și abia apoi intrai înăuntru. Se pare că ușile au fost proiectate ca o măsură de siguranță în caz de explozie, căci stațiile de metrou fuseseră construite și ca adăposturi subterane.

Deși am stat 3 zile și m-am plimbat și în afara orașului, aș mai fi stat încă o săptămână, erau o grămadă de palate în jurul Sankt Petersburgului numai bune pentru explorat și parcă nici orașul nu l-am vizitat suficient de bine, pretext să mă întorc într-o bună zi 😊

Da, acolo, lângă Neva, m-am îndrăgostit (și) de Sankt Petersburg.

You Might Also Like

20 Comments

Lasă un răspuns