Călătorii

Hai hui prin Vilnius

16 august 2011

Vilnius rămâne capitala mea baltică preferată: cu un aer ușor passé, are o atmosferă de oraș ardelenesc și o piață centrală care seamănă cu cea din Sibiu.

* * *

Orașul e mai puțin turistic decât suratele sale baltice Tallinn și Riga, păstrându-și astfel aerul tihnit și autentic, fără discrepanțele din Riga sau dichiseala Tallinnului. Mi-a plăcut și Lituania, atât cât am putut vedea din autocar: o țară deluroasă acoperită de păduri frumoase, aproape că nu era locșor fără o pădure sau măcar un crâng, acolo, cer plumburiu și pășuni pustii, de-a dreptul poetic.

După graniță am avut parte de o oprire ad-hoc pentru controlul pașapoartelor de către niște soldați; eram în spațiul Schengen, dar și la doi pași de mama Rusia și verișorul Belarus, așa că trecerea graniței putea presupune și așa ceva. Peste tot vedeam bolovanii vopsiți în alb care împestrițau și câmpiile letone și estoniene, fără să reușesc să mă lămuresc la ce foloseau.

Vilnius mi-a plăcut de cum l-am zărit, un oraș deluros, înconjurat de păduri, cu un aer un pic sălbatic, dar fermecător. Urma să stau chiar în centrul vechi, într-un hostel drăguț de pe strada Mikalojaus (influența poloneză e apreciabilă în Lituania, până și limba lor seamănă un pic cu limba poloneză iar numele sunt deseori ”polish”, cu consoanele acelea imposibil de pronunțat și de scris).

Am zărit multe catedrale și biserici catolice de-a dreptul superbe, unele frumos renovate și strălucind roz în soare, altele în paragină, ascunse prin câte un cotlon verde, prăfuit și liniștit, locașuri în care, printre coloane jupuite și picturi scorojite, îți venea să stai jos și să te gândești la viața ta. Orașul are un aer provincial, cu străzi pe care ți-e drag să te plimbi la nesfârșit – m-am trezit urcând pe o astfel de stradă, pe lângă o catedrală pustie și impresionantă, până la un loc de unde aveai o panoramă minunată asupra orașului care se întindea la poalele dealului. Turle albe, case cocoțate pe colinele din jur – nu mi-aș fi imaginat că Vilnius e atât de frumos.

La coborâre am descoperit încă o biserică ce mi-a tăiat răsuflarea: Sfânta Anna, din cărămidă roșie, parcă ruptă dintr-un film gotic de demult. Alături e ”Užupio – res publika”, un cartier al artiștilor care s-a autoproclamat republică autonomă de 1 aprilie, cu o (falsă) poliție de frontieră și tot tacâmul. M-am întors în oraș pe lângă o catedrală catolică – mare, albă, impresionantă, iar pe dealul de alături monumentul cu 3 cruci strălucea în soare.

Seara, la hostel, mi-am făcut loc pe canapeaua din camera de zi, între o fată care se uita la un film și un cuplu care scria cărți poștale pentru cei de acasă: la televizor cineva pusese un DVD cu The Big Lebowski și, deși mai văzusem filmul de vreo două ori, a fost prima dată când am râs cu lacrimi la fiecare scenă. Toată lumea era ocupată cu câte ceva pe acolo, unii tocmai soseau, alții discutau în bucătărie, unii mai timizi stăteau în vreun colț cu laptopul în brațe – toți avuseserăm o vacanță plină și lungă și toți știam că vacanța asta își trăia ultimele zile.

A DOUA ZI ÎN VILNIUS SAU ÎNCEPUTUL SFÂRȘITULUI

Pentru că celelalte nopți ale călătoriei urma să le petrec pe trenuri, în drum spre casă, îmi doream ca ultima noapte în Vilnius să fie cât mai odihnitoare cu putință. Din păcate însă lucrul ăsta a ieșit exact pe dos.

În primul rând din pricina a două cești de ceai băute seara târziu n-am reușit să închid un ochi până pe la 3-4 dimineața; m-am tot foit, m-am tot gândit, dar de dormit nici vorbă n-a fost. Pe la ora 4, când eram deja destul de obosită cât să mă ia somnul, s-a înapoiat unul dintre colegii de cameră – italianul – și a început să sforăie, să pufnească și să vorbească în somn. Dar nu vorbit în șoaptă cum fac oamenii obișnuiți, ci adevărate strigăte de luptă din care răzbătea ceva despre ”mamma” și alte personaje care îi populau visele.

Pe la șase, exasperată, i-am strigat să înceteze și imediat s-a auzit un chicotit din celălalt colț al camerei – era australianul care se amuza de toată povestea asta nefericită. Evident, nimeni nu mai putea dormi. Pe la 6.30 am cedat nervos și am aruncat în sforăitor cu un prosop mare pe care l-am găsit pe dulapul de lângă mine. N-a avut niciun efect așa că pe la 7 am renunțat oficial și m-am dus să fac un duș, apoi am coborât în camera de zi, mi-am făcut un ceai fierbinte, mi-am citit emailurile și am încercat să ațipesc pe canapea, dar nu, strigătele italianului se auzeau până la parter, loud and clear.

La ora 8 am zis ”gata!”, mi-am lăsat bagajul la hostel și am plecat la gară, să-mi iau bilet pentru Minsk. Planul meu era să plec noaptea spre Minsk și să ajung acolo dimineața devreme, însă doamna de la biroul de bilete internaționale mi-a spulberat repede și visul ăsta. Trenul respectiv nu circula în ziua aia; nici trenul dinaintea lui și nici cel care pleca la 7 dimineața din Vilnius. Rămânea doar un tren rapid care pleca la 7 seara și ajungea în 3 ore în capitala Belarusului.

Și dacă ajungea el ajungeam și eu și trebuia să îmi petrec noaptea aia în Minsk, unde nu-mi aranjasem niciun fel de cazare, și oricum nu erau decât 2 hosteluri amărâte la mama naibii și în rest doar hoteluri pe care nu mi le permiteam. Mi-am luat bilet de tren, că doar nu era să rămân în Lituania, mai ales că viza mea de Belarus era una de tranzit și nu era valabilă decât 48 de ore.

Mai aveam, deci, trei sferturi de zi de pierdut în Vilnius. Înainte de toate voiam să ajung la ”castel” – niște ruine cocoțate pe un deal, lângă catedrala orașului, după care m-am plimbat pe malul râului, am ajuns pe la Užupio, m-am rătăcit pe niște străzi adorabile cu ziduri din cărămidă, am asistat la o manifestație pașnică (10 oameni) în fața președinției, deci, cum ar veni, am pierdut vremea cu spor. Vilnius, v-am spus, e foarte plăcut pentru plimbări la pas, mai bagi nasul în vreun magazin cu chihlimbar, mai moțăi la soare, te mai întreabă cineva ceva în lituaniană sau în rusă și tu ridici din umeri în engleză, ș.a.m.d. Oamenii mi s-au părut un pic prea serioși parcă, nu se omoară foarte tare cu zâmbitul, în schimb ele, lituaniencele, sunt frumoase foc – blonde, slăbuțe, înalte – nu degeaba se învecinează Lituania cu Polonia.

REPUBLICA UŽUPIO DIN VILNIUS

Užupio sau Užupis înseamnă literalmente ”de partea cealaltă a râului”, iar cartierul lituanian este de ceva vreme UNESCO World Heritage Site. Îmi imaginasem Užupio ca pe un cartier rupt din anii ’70 ai flower-power-ului atotputernic, cu tineri îmbrăcați colorat, dormind în corturi și fumând hașiș – adică acel clișeu cu care m-am pricopsit din filmele vizionate până acum. Ajunsă la podul – intrare principală, decorat cu lacăte personalizate și o tăbliță care te avertizează că intri pe teritoriul republicii, am ezitat să mă plimb pe acolo chiar atunci – nu era niciun grănicer care să îmi dea viză de intrare (sic!). Am așteptat să treacă o zi, să mă satur de priveliștile din centrul vechi al Vilniusului (preferatul meu, dintre capitalele baltice) ca să revin acolo.

Nu, n-am găsit o atmosfera de șatră, cum mă temeam eu, nici măcar una excesiv boemă, ci un mini-oraș drăguț și liniștit, cu multe cotloane ascunse, pereți vechi pictați cu graffiti, scări coborând pieptiș spre râul local printr-un labirint de verdeață și case părăsite sau doar părăginite. Într-una dintre casele acelea liniștite, un ”užupioist” cu simțul umorului a scris constituția țării care prevede, printre altele, că ”o pisică nu este obligată își iubească stăpânul, dar trebuie să îl ajute în vremuri dificile” și ”toată lumea are dreptul de a muri, dar aceasta nu este o obligație”. Enigmatic…

Și uite așa s-a terminat și periplul prin țările baltice – tot ce urma (Minsk, Kiev) urma să mă ducă acasă, înapoi la București, unde vacanța mea se termina fără drept de apel.

Užupio:

You Might Also Like

3 Comments

Lasă un răspuns