Cărți

Gabriela Melinescu, Jurnal Suedez

24 februarie 2014

Am terminat de citit aseară volumul V (și ultimul) din Jurnal Suedez, carte pe care am citit-o pe parcursul lunilor de iarnă, cu pauze între volume. Este jurnalul emigrării din România persecuțiilor lui Ceaușescu până în Stockholm, Suedia, cu perioade destul de lungi în Elveția, la Lucerna, și în Italia – pe de o parte literatură, gravură și poezie, traduceri, Swedenborg și viață bună, iar pe de alta familie, îndatoriri zilnice și griji materiale. De a doua parte a paharului avem parte toți, dar câți își aduc aminte că mai există și lumină dincolo de griul cotidian? „Se poate extrage frumusețe din tot!”, scrie pictorul Bonnard, iar Proust spune „Emoționează-mă dacă ai forță și rezolvă enigma fericirii pe care ți-o propun„.

* * *

În Suedia omul se dedică cu totul muncii sale, se lucrează cu râvnă, până la uitarea de sine. Societatea consumeristă era în plin avânt încă de atunci (anii ’80, apoi ’90), iar succesul “cel mai bun prieten”, care pune un soare deasupra ta. Dar este și un tărâm al naturii, care nu încetează să uimească: verdele puternic cu irizări de albastru al apelor din Stockholm și zăpada ca o plapumă albă. Gabriela muncește alături de soțul ei, un editor flamand, pe jumătate suedez, care moare de un infarct în Elveția. Rămân amintirile – cele triste, din România (strada Amaradia, din apropierea Cimitirului Catolic), și cele din a doua viață, alături de René, scrisorile, literatura, o viață plină, dar fără copii proprii (un regret tardiv).

Obicei straniu la suedezi: de a căuta să găsească rapid unei femei văduve un alt soț – prietenii, amicii fac încercări peste încercări pentru a-i prezenta pe cineva “care o place”. Apoi bătrânețea, care vine oricum, și căminul care se transformă într-un iad, datorită “demonilor” care locuiau deasupra apartamentului ei și care o terorizau cu zgomote, sărituri, rea voință. Neonazismul și rasismul sunt disimulate de către luteranii virtuoși, care îi “tolerează” pe străini doar pentru că trebuie să facă cineva și muncile nedemne, de jos.

Ultimul volum se termină amar, cu scriitoarea căutând cu disperare o altă locuință ca să scape de vecinii teroriști, făcând un schimb de apartamente cu o chichineață doar ca să plece de acolo, lăsând în urmă mobilă și amintiri din viața fericită alături de René. Final abrupt de 2008 – mă întreb dacă va mai apărea vreun volum, 2009 – 2014 sau 2015, pentru că mi-a plăcut stilul acestui jurnal și felul în care autoarea vede viața.

P.S.: antisemitismul nu există doar în Suedia, a trebuit să mă întâlnesc cu el chiar în această carte, prin intermediul unor însemnări ale unui cititor dinaintea mea, care a ținut morțiș să lase în carte o urmă a gândurile sale veninoase . Dar am găsit eu ac de cojocul lui, oh, da 😊

P.P.S.: de citit cartea și pentru a vă face o idee despre ce “merită” citit sau măcar răsfoit: cărți, albume ale unor pictori, expoziții. Citind mi s-a făcut poftă să merg la muzeu și de a face din asta un ritual, dar și să merg la o biserică catolică pentru a asculta un concert de orgă, de exemplu 😊

A trăi pur și simplu ziua, prezentul fără să te gândești la mâine, fără să te întrebi ce se va întâmpla, fără să ai dubii, fără să calculezi, fără să-ți hărțuiești destinul, fără să speri sau să fii disperat, a te lăsa numai purtat, plin de credință, din clipă în clipă.
Calea Zen, Eugen Herrigel

You Might Also Like

No Comments

Lasă un răspuns