Călătorii

Fushimi Inari Taisha și ultimele zile în Kyoto

10 august 2013

Fushimi Inari este altarul lui Inari, o kami (spirit) a vulpilor, fertilității, orezului, ceaiului și sake-ului și, în general, a prosperității și a succesului. Pentru că Inari este kami afacerilor din timpuri străvechi, toți negustorii și fabricanții au adorat-o și au donat multe tori în cinstea ei, atât de multe încât în zilele noastre sunt peste 10.000 de tori înșirate una după alta, formând un tunel roșu care urcă panta domoală a muntelui (”munte” vorba vine, are 233 m).

VULPILE DE LA FUSHIMI INARI-TAISHA

Pe tori sunt scrijelite numele donatorului și data donării – se pot dărui tori și în zilele noastre, dar prețurile sunt destul de piperate: 400.000 yeni pentru o tori mai mică (~2800 euro) până la peste un milion de yeni pentru o tori mai mare (~7030 Euro). Scump sau nu, să te plimbi prin tunelele de tori (la început este un singur tunel, apoi se bifurcă în două) este o plăcere. La un moment dat se ajunge lângă un mic lac vegheat de vulpi cu șorțulețe la gât și având o cheie în gură. Cheia este de la depozitul de orez, pentru că vulpea (Inari) păzește recolta de orez.

Eu nu am mers mai departe de acest lac, dar am înțeles că traseul urcă în continuare până la un punct de panoramă de unde se vede Kyoto foarte bine (intersecția Yotsutsuji), așa că se poate petrece o zi foarte plăcută acolo doar plimbându-te pe munte printre tori și vulpi.

Accesul: este gratuit, 24 de ore din 24.
Cum se ajunge acolo: Fushimi Inari este chiar lângă JR Inari Station, a doua stație după Kyoto Station pe linia JR Nara (140 yen de la Kyoto Station) și la mică distanță de Fushimi Inari Station pe linia principală Keihan.

FushimiInari01.jpgFushimiInari02.jpgFushimiInari03.jpgFushimiInari04.jpgFushimiInari05.jpgFushimiInari06.jpgFushimiInari07.jpgFushimiInari08.jpgFushimiInari09.jpgFushimiInari10.jpgFushimiInari11.jpgFushimiInari12.jpgFushimiInari13.jpgFushimiInari14.jpgFushimiInari15.jpgFushimiInari16.jpgFushimiInari17.jpgFushimiInari18.jpgFushimiInari19.jpgFushimiInari20.jpgFushimiInari21.jpg

SERILE DIN KYOTO ȘI UN COCOR GRI

Kyoto nu e un oraș care să te impresioneze prin mărimea clădirilor sau modernitatea lor: clădirile au în general doar câteva niveluri și un aspect tradițional. Dacă vrei zgârie nori și city-of-the-future trebuie să mergi la Tokyo sau Osaka, adevărate metropole, în Kyoto vii pentru temple și istorie, e un oraș foarte vechi în care tradiția încă prevalează.

Asta nu înseamnă că nu vei găsi nimic modern în Kyoto: cea mai interesantă clădire este chiar gara, o clădire nouă vizavi de care se înalță Kyoto Tower cu un fel de OZN în vârf. În vârful gării, în schimb, după ce urci niște scări rulante infinite, este un… mini-parc. Gările în Japonia nu sunt locuri sordide ca la noi, ele reprezintă centrul orașului cu mall-uri și magazine de lux în interior și în jur, iar gara din Kyoto (Kyoto Station) nu face excepție.

Când am ajuns în Kyoto autocarul m-a lăsat undeva în spatele clădirii și nu am reușit să o văd prea bine, dar apoi cred că am trecut zilnic pe acolo și m-am plimbat inclusiv noaptea, când OZN-ul de alături era luminat și el.

Undeva pe lângă bulevardul ăsta era hotelul meu. Inițial am fost un pic dezamăgită să constat că Kyoto nu e o metropolă în genul Tokyo-ului: cum ieșeai de pe bulevardul principal și mergeai un pic ajungeai într-un cartier obișnuit, cu clădiri mai scunde…

KyotoStation01.jpgKyotoStation02.jpgKyotoStation03.jpgKyotoStation04.jpgKyotoStation05.jpgKyotoStation06.jpgKyotoStation07.jpgKyotoStation08.jpgKyotoStation09.jpg

UN OCEAN ÎNTRE NOI

Ieșind dintr-un supermarket din Kyoto Station m-am așezat pe unul dintre scaunele de lângă ușa de la intrare, exact sub aerul condiționat, ca să mă pregătesc pentru căldura și umezeala de afară. Pe ușă intrau valuri de oameni, într-un etern vârtej între gară și magazin, precum pulsul unui om care aleargă încolo și încoace fără oprire. Lângă mine câțiva japonezi, lângă scaunul meu o japoneză la vreo 40 de ani.

Pe neașteptate femeia mi se adresează, cu acea grijă politicoasă și zâmbitoare care poate fi luată drept timiditate sau jenă în relațiile unui străin cu japonezii. Vorbea engleză, dar cred că îi era mai ușor să vorbească decât să mă înțeleagă pe mine (abia mai târziu, ajunsă acasă, am aflat că unele sunete pur și simplu nu există în japoneză, de aici și dificultățile de care se lovesc ei când încearcă să înțeleagă un străin vorbind o altă limbă). Voia să știe cum mă cheamă și de unde sunt. Când i-am spus că sunt din România a fost un pic confuză, era clar că nu prea știa unde e țara asta… S-a așternut o clipă de tăcere, ne-am întors la gândurile noastre și la binefăcătorul aer condiționat.

Apoi o văd că scotocește prin geantă și scoate un carnețel. Începe să deseneze o hartă și îmi explică: Anglia, Franța…unde e România? Și iată-mă desenând harta Europei pentru o japoneză necunoscută, întâlnită la intrarea într-un magazin. Cum să îi explic cine sunt și de unde vin? Am început prin a desena stângaci Italia (auzise ea oare de Italia? da…), apoi fosta Iugoslavie (dar de războiul din Iugoslavia? da…), apoi o pată rotunjoară a devenit România și am început să îi arăt cu cine ne învecinăm, unde e Marea Neagră, unde sunt ceilalți, cum am zburat întâi la Moscova și de acolo peste Rusia și China până în Tokyo – ce departe sunt, îmi dau seama și eu, își dă seama și ea…

Credeam că mie (nouă) ne este cel mai greu să ajungem așa departe de casă, la capătul lumii, dar realizez apoi că probabil și lor, celor mai mulți japonezi, nu le este chiar la îndemână să viziteze Europa. Trăim în lumi diferite, dar scrisul, desenul și o limbă străină ne ajută să ne înțelegem puțin. Ea e din Nagasaki, am auzit eu oare de Nagasaki și de bomba care a căzut acolo și la Hiroshima? Mă simt un pic ciudat, nu mai e vorba de lucruri citite prin cărți, ci de un om pentru care orașul său este și va rămâne mereu unul lovit de o bombă atomică.

N-am fost la Nagasaki și nici la Hiroshima, nu regret că nu am ajuns acolo. Regret că, în acele clipe când mi-am luat ”la revedere” nu mi-a trecut prin cap să-i cer acestei doamne adresa de email. Aș fi putut, poate, să aflu un pic mai multe despre toate lucrurile care mi-au rămas ascunse într-o vacanță așa de scurtă sau măcar i-aș fi putut spune că uite, nu am uitat de ea, mă gândesc încă la cum am vorbit noi prin desene și hărți stâlcite și la cât de rece era aerul condiționat din magazin și cât de înăbușitor era afară…

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply Alexandra Roşu 11 decembrie 2013 at 2:11 pm

    Excelent articol, Anca!
    Sunt extraordinare aceste interactiuni cu cei pe care ii intalnim in calatoriile noastre! Pentru mine cel putin, sunt cele mai pretioase.
    Mersi ca ai imaprtasit experienta ta frumoasa cu noi! 🙂

    • Reply Anca 11 decembrie 2013 at 3:16 pm

      E pacat sa se piarda momentele astea, chiar daca nu se incadeaza intr-un articol despre o destinatie…Multumesc si eu, Alexandra 🙂

  • Reply Ioana 18 decembrie 2013 at 12:57 am

    Am citit Dansatoarea din Izu de Yasunari Kawabata si senzatia lasata de unele povestiri e ca japonezii sunt si se simt la capatul lumii. Sunt izolati. Moda tot de la Paris vine si Parisul e departe.

  • Lasă un răspuns