Cărți

Femeia de hârtie

8 februarie 2016

Cartea asta se citește cu un pix în mână (sau cu mini post-it-uri colorate, cum am făcut eu), ca să-ți poți lua notițe. Va fi mare nevoie, vă asigur, am „furat” de aici o grămadă de titluri, de autori, de muzici și compozitori. Până și cartea asta e „furată” din clasamentele altor oameni și zău că nu-mi pare rău că am făcut asta.

* * *

Rabih Alameddine. Un scriitor de care n-am auzit până acum. Un libanez, dar născut în Amman, cu părinți druzi – o sectă șiită răspândită prin Liban, Israel, Siria și Iordania. Un bărbat care scrie (bine) despre o femeie, una ajunsă aproape de finalul vieții, însă nu moartă. Ce este moartea, dacă nu renunțarea, uneori benevolă, la ceea ce ne animă?

Aaliya, „cea superioară”, este o cititoare insațiabilă și o traducătoare secretă. În apartamentul ei prăfuit din Beirut, care a supraviețuit unei căsnicii ratate cu un „apendice” impotent, stau ascunse în baia menajerei 37 de manuscrise traduse din engleză ȘI franceză în arabă: Pessoa, Tolstoi, Hamsun, Cortázar, Hedayat, Karasu, Nooteboom, Kertész și mulți alții așteaptă împachetați bine în cutii să vină… inundația vecinei de deasupra și să aibă șansa de a vedea lumina zilei, oricare ar fi aia. (Nu vă speriați dacă unele nume nu vă spun nimic, și eu am crezut la început că Nooteboom este o marcă de șervețele).

Viața Aaliyei este una singuratică. Sau poate că nu, căci este o viață împărțită cu nenumărate cărți, universuri la care altfel nu ar fi putut accede, într-o țară măcinată de conflicte ca Libanul. Este o viață în care vrăjitoarele în număr de trei au grijă de ea, ii lasă mâncare caldă la ușă și ii usucă manuscrisele cu foenul. Mi-a plăcut mult scena din final, o epifanie în care scriitorul își calcă pe inimă și ii permite personajului să iasă un pic din carapacea în care s-a retras. M-am regăsit în unele scene și le-am înțeles mult prea bine pe altele. Nu e o carte grea, care să iți dea în cap cu măreața-i cultură, dar e o carte pe care, citind-o, constați că până atunci nu ai citit, de fapt, nimic. Bine, eu măcar i-am citit pe Pessoa (a long time ago, și ce carte faină a fost Cartea neliniștirii…), Proust (toate cele 18354926 de volume!), Hedayat și alții (e plină cartea de referințe, nu înțeleg de ce editura nu le trece la final).

Am ținut să am cartea asta pe hârtie, pentru că știam că o voi răsfoi din când în când. Este o poveste despre oameni și cărți și viața imperfectă care ne-a fost dată. Despre eșecuri, iluzii, prietenie, copii și părinți și un păr mult prea albastru. A mers foarte bine cu niște brândușe cam obraznice care mi-au ținut companie în ultima săptămână. Brândușele s-au cam trecut acum, dar cartea abia începe să înflorească.

Beirutul este o Elisabeth Taylor a metropolelor: nebună, frumoasă, de prost gust, ieșindu-și din fire, îmbătrânind și veșnic teatrală. De asemenea, s-ar căsători cu orice pretendent amorezat care ii promite o viață mai confortabilă, indiferent cât de nepotrivit este el.

Sexul, la fel ca arta, poate tulbura sufletul, poate pisa inima într-un mojar. Sexul, la fel ca literatura, îl poate strecura pe celălalt intre pereții cuiva, chiar și numai pentru o clipă, o clipă înainte ca persoana respectivă să se închidă din nou.

Credeți că arta poate salva lumea. Eu așa credeam. De ce nu m-am pregătit să devin o bucătăreasă mai bună? La ce bun toate astea? La ce mi-au folosit? La ce bun o ferestruică spre cer dacă sunt singura care ii vede lumina?

Se pare că m-am întrebat mereu, împreună cu Lear: «Mă [re]cunoaște cineva?», dar niciodată «Cunosc eu pe cineva?» A încerca să cunoști o altă ființă umană pare la fel de imposibil și de ridicol ca a încerca să prinzi umbra unei rândunele.

Pe lumea asta există două feluri de oameni: oameni care vor să fie doriți și oameni care vor atât de mult să fie doriți, încât se prefac că nu vor asta.

* * *

Mulțumesc celor de la Libris pentru cartea oferită – găsiți la ei cel mai mare depozit de carte din țară, iar transportul la orice comandă este gratuit.

You Might Also Like

No Comments

Lasă un răspuns