Cărți

Doi scriitori români: Neagu Djuvara & Gabriela Melinescu

11 februarie 2014

GABRIELA MELINESCU, JURNAL SUEDEZ

Am terminat de citit aseară volumul V (și ultimul) din Jurnal Suedez, carte pe care am citit-o pe parcursul lunilor de iarnă, cu pauze între volume. Este jurnalul emigrării din România persecuțiilor lui Ceaușescu până în Stockholm, Suedia, cu perioade destul de lungi în Elveția, la Lucerna, și în Italia – pe de o parte literatură, gravură și poezie, traduceri, Swedenborg și viață bună, iar pe de alta familie, îndatoriri zilnice și griji materiale. De a doua parte a paharului avem parte toți, dar câți își aduc aminte că mai există și lumină dincolo de griul cotidian? „Se poate extrage frumusețe din tot!”, scrie pictorul Bonnard, iar Proust spune „Emoționează-mă dacă ai forță și rezolvă enigma fericirii pe care ți-o propun„.

* * *

În Suedia omul se dedică cu totul muncii sale, se lucrează cu râvnă, până la uitarea de sine. Societatea consumeristă era în plin avânt încă de atunci (anii ’80, apoi ’90), iar succesul “cel mai bun prieten”, care pune un soare deasupra ta. Dar este și un tărâm al naturii, care nu încetează să uimească: verdele puternic cu irizări de albastru al apelor din Stockholm și zăpada ca o plapumă albă. Gabriela muncește alături de soțul ei, un editor flamand, pe jumătate suedez, care moare de un infarct în Elveția. Rămân amintirile – cele triste, din România (strada Amaradia, din apropierea Cimitirului Catolic), și cele din a doua viață, alături de René, scrisorile, literatura, o viață plină, dar fără copii proprii (un regret tardiv).

Obicei straniu la suedezi: de a căuta să găsească rapid unei femei văduve un alt soț – prietenii, amicii fac încercări peste încercări pentru a-i prezenta pe cineva “care o place”. Apoi bătrânețea, care vine oricum, și căminul care se transformă într-un iad, datorită “demonilor” care locuiau deasupra apartamentului ei și care o terorizau cu zgomote, sărituri, rea voință. Neonazismul și rasismul sunt disimulate de către luteranii virtuoși, care îi “tolerează” pe străini doar pentru că trebuie să facă cineva și muncile nedemne, de jos.

Ultimul volum se termină amar, cu scriitoarea căutând cu disperare o altă locuință ca să scape de vecinii teroriști, făcând un schimb de apartamente cu o chichineață doar ca să plece de acolo, lăsând în urmă mobilă și amintiri din viața fericită alături de René. Final abrupt de 2008 – mă întreb dacă va mai apărea vreun volum, 2009 – 2014 sau 2015, pentru că mi-a plăcut stilul acestui jurnal și felul în care autoarea vede viața.

P.S.: antisemitismul nu există doar în Suedia, a trebuit să mă întâlnesc cu el chiar în această carte, prin intermediul unor însemnări ale unui cititor dinaintea mea, care a ținut morțiș să lase în carte o urmă a gândurile sale veninoase . Dar am găsit eu ac de cojocul lui, oh, da 😊

P.P.S.: de citit cartea și pentru a vă face o idee despre ce “merită” citit sau măcar răsfoit: cărți, albume ale unor pictori, expoziții. Citind mi s-a făcut poftă să merg la muzeu și de a face din asta un ritual, dar și să merg la o biserică catolică pentru a asculta un concert de orgă, de exemplu 😊

A trăi pur și simplu ziua, prezentul fără să te gândești la mâine, fără să te întrebi ce se va întâmpla, fără să ai dubii, fără să calculezi, fără să-ți hărțuiești destinul, fără să speri sau să fii disperat, a te lăsa numai purtat, plin de credință, din clipă în clipă.
Calea Zen, Eugen Herrigel

NEAGU DJUVARA, AMINTIRI DIN PRIBEGIE

AmintiriPribegie.jpg

Am murit de râs când am citit unele pățanii ale autorului prin Africa: cum „boy”-ul lui ajunsese să fie cunoscut sub numele Saley Djuvara, dar nu de la el venea pericolul, că până la urmă o africană și-a botezat copilul Djuvara, ca să-l onoreze pe fratele lui Neagu, iar un bucătar, din admirație pentru nepoata lui, Sandra Djuvara Melone, și-a botezat copilul tot Djuvara (pentru că nu i se născuse o fată ca să-i zică Sandra), așa că acum se preumblă, probabil, o grămadă de Djuvara prin Africa, fără nici o legătură cu moldovalahul nostru pribeag.

Partea a doua a cărții, despre Africa, e cea mai interesantă – prima parte am citit-o ca s-o citesc, ca să zic așa, dar era cât pe ce s-o abandonez, un pic plictisită de prea multele comitete și comiții din care autorul făcuse parte în Franța.

Însă Africa… ei bine, ce știam eu despre Africa și, mai ales, despre Niger? Nu știam mai nimic, dar acum am mai aflat una-alta. De exemplu că tuaregii sunt de rasă albă, rude îndepărtate ale berberilor, și sunt în curs de extincție – nomazi fiind nu se potadapta la o viață sedentară și mor pe capete de tristețe. Tuareg este pluralul, forma la singular ar fi “targui” sau, mai bine, “targhi”. Tuaregii au fost adevărați pirați ai deșertului, răspândiți în Sahara pe mii de km pătrați și păstrând încă o societate matriarhală. Cum deșertul înaintează cu 2 km pe an, pășunile sunt tot mai rare și astfel sunt nevoiți să caute să trăiască din activități specific sedentare, la care nu sunt adaptați. O tristețe.

Nigerul a devenit independent în 1960 și e una dintre cele mai sărace țări africane. A nu se confunda cu Nigeria de la sud, cea mai populată și bogată țară africană, mai ales datorită petrolului. Nigerul, deși mai mare ca suprafață, e mai mult deșert și o fâșie mică de pământ fertil pe lângă fluviul Niger. Atât. Ca-n multe țări africane sunt multe triburi și limbi – în Niger sunt 22 de limbi și tot atâtea grupări etnice! Cei mai mulți sunt hausa, a căror limbă a devenit limba principală a țării, apoi mai sunt sonrhai, la granița cu Mali, și djerma, la granița cu Benin. Djerma au un obicei straniu, se pare adoptat de la peuhl, și anume primul născut este ignorat complet de către părinți, nefericitul fiind crescut de bunici, vecini, oricine, dar nu de mama și de tata, care nici măcar nu i se adresează, ca și cum ar fi invizibil.

Peuhl (sau fulanii) sunt un grup aparte, cu o origine misterioasă care îi plasează până în Egiptul antic. Ceva mai deschiși la piele ei nu sunt negroizi, ci înalți și subțiri, cu păr castaniu care nu e creț. Femeile, se pare, sunt cele mai frumoase din Africa (în 2001 o nigeriană a devenit Miss World). Peuhl sunt păstori de vite (acele vite cu coarnele ca o liră care apar în picturile din Egipt) și au părăsit nord-estul Africii ca urmare a deșertificării.

Nigerul, fiind colonizat mai târziu decât alte state africane, avea cea mai mică rată de alfabetizare, undeva pe la 1%, deși se pare că era mai degrabă 3 la mie. Practic erau foarte puțini cei care știau să scrie și să citească și la școală mai trebuiau să învețe și franceza, pentru că Nigerul fusese colonie franceză. Așa că la școală micii nigerieni, învățând după manuale primite direct din Franța, repetau în cor: “Nos ancêtres les Gaulois” 😊

Nucile de cola – consumul lor înlocuiește și vinul și cafeaua de la noi. Nucile, de culoare gălbuie sau vânăt deschis, sunt destul de scumpe, când se împart la vreo nuntă asta înseamnă ceva, nu e ca și cum se împarte o pungă cu bomboane!

Co-nevestele – musulmanii aveau câteodată mai mult de o nevastă, acestea, de obicei, se înțelegeau pe spinarea bărbatului, ele având interesul să se coalizeze împotriva soțului! Copiii, însă, le considerau pe toate mame în egală măsură. Fiind tratate cam cu dispreț de către bărbați, femeile era rele, negre în cerul gurii. Nigerianul care fusese un an-doi în Europa și cunoscuse unele europence se plângea de duritatea soțiilor din țara sa. În schimb femeile albe venite în Niger nu de puține ori își pierdeau mințile în clima nigeriană – numai cât a stat Djuvara în Africa au fost șapte tentative de sinucidere, dintre care patru reușite.

Asta pe scurt, cam ce am reținut eu din aventura de 23 de ani a lui Neagu Djuvara în Africa. La final, înainte de plecare, face o călătorie de vreo două săptămâni în Sahara, cu niște camioane – o minunăție! Brusc mi s-a făcut o poftă nebună de mers acolo, deși e periculos și nu puțini imprudenți au murit, amăgiți de peisajul schimbător și deshidratați de soarele fierbinte. Sunt și câteva poze în carte, iar munții din Sahara sunt, ei bine, o altă lume. “Cândva”?

Jockey Club ne trebuie nouă? Mai întâi zeci, sute, mii de closete curate și apoi Jockey Club-uri. Cum putea primăria unei capitale europene să tolereze, cu anii, o asemenea infecție, o asemenea incredibilă porcărie în inima orașului?

– De unde, pula, are Troacă undița aia, pula mea?
– Pula – a cumpărat-o din Germania.
– Din Germania? Pula… Și cât a dat, mă, pe ea, pula mea?
– [o cifră]
– Pula mea! Păi cum să te miri, pula, că prinde pește, pula mea… Și cât e marca acum? Pula mea!
– [o cifră]
– Ptiu! Futu-i! De unde pula mea a găsit Troacă banii ăștia, pula mea? Ta-ta-ta pula, ta-ta-ta pula mea, ta-ta-ta pula, ta-ta-ta pula mea…

Am de-a face, fără îndoială, cu alfabetizați de-ai lui Ceaușescu. Vocabularul lor nu depășește două-trei sute de cuvinte, în schimb discursul e punctat la fiecare două-trei cuvinte cu un phallus valah eructat greu, cu furie și satisfacție în același timp. Eu stau chitic în colțul meu; ei nu mă văd, nu mă știu. Niciodată în tinerețea mea nu întâlnisem asemenea nesimțire într-un loc public. […] Mă gândesc să-mi iau bocceaua și să trec în alt compartiment, dar parcă-s paralizat. Mă simt ca victima în fața șarpelui cu ochelari.

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply Diana Borca 11 februarie 2014 at 8:58 am

    Chiar aseara am terminat prima parte si dezbateam in gand daca sa merg mai departe. Ma simteam prost ca m-a cam plictisit cartea asta pe care toata lumea o lauda. Mi-am zis ca vad eu maine si uite ca ai scris tu despre ea si m-ai convins sa citesc in continuare. Acum de-abia astept sa ajung acasa la ea. 🙂

  • Reply Anca 11 februarie 2014 at 11:09 am

    Da, prima parte nu e foarte captivanta… Sper sa iti placa cea despre Africa 🙂

  • Lasă un răspuns