Cărți

Cărțile lui ianuarie: Turcia, Japonia & India

27 ianuarie 2014

Am citit și eu cartea lui Elif Shafak, după ce citisem numai de bine pe la alții. Nu e prima dată când citesc despre sufiți – m-am mai întâlnit cu ei în Un gest de iubire (o sectă de sufiți castrați din Siberia care se mutilau astfel ca să devină „îngeri”), dar și în filmele documentare ale lui Dan Alexe, sufiți rotitori din Cecenia. Da, sufiții încă există, deși nu sunt foarte vizibili și ai putea crede că secta lor s-a stins demult…

* * *

Cele patruzeci de legi ale iubirii m-au purtat de data asta până în Konya, în mijlocul Anatoliei, într-un oraș de care, recunosc, eu nu auzisem până acum. Mai mult decât intriga romanului și legile iubirii mi-a plăcut atmosfera de O mie și una de nopți, cu parfum de Damasc și Bagdad și personaje tipice acelor lumi (hangii, cadii, leproși, derviși etc.).

Poate de asta povestea paralelă, din prezent, mi s-a părut cam în plus și fără haz: Ella, o casnică mic-burgheză cu o căsnicie ratată care descoperă iubirea la maturitate, și Aziz, autorul misterios al cărții, devenit sufit-înțelept după moartea iubitei, se îndrăgostesc unul de altul „online”, în urma unor emailuri. Bineînțeles că există și o tragedie moralizatoare spre final – Aziz e bolnav de cancer și moare – , dar și ce dacă, atâta vreme cât Ella l-a iubit, ș.a.m.d., ș.a.m.d., cu toate că iubirea dintre poetul Rumi și dervișul Shams ar fi putut umple singură 10 volume, fără alte adăugiri și completări din prezent.

Dar asta e doar părerea mea 😊

JOHN NATHAN, JAPONIA DESCĂTUȘATĂ

JaponiaDescatusata.jpg

E aproape imposibil ca atunci când călătorești pentru perioade scurte de timp să reușești ceva mai mult decât să zgârii fin suprafața realităților din altă țară. Nu cunoști limba, nu cunoști oamenii, nu cunoști cultura acelei țări și, în general, nu prea înțelegi nimic din ce se întâmplă acolo. Poți doar să povestești despre “tu în lume” și asta cu maxim de îngăduință, pentru că nici să ne cunoaștem pe noi înșine nu este un lucru prea ușor.

Am citit Japonia descătușată ca și cum nu călcasem niciodată în Japonia. O țară e un mister care se lasă cu greu descifrat și nu-l poți dezlega când ești mai preocupat să faci poze. Autorul cărții, însă, a locuit acolo zeci de ani, a învățat limba mai bine decât un japonez, a luat interviuri, a încercat să înțeleagă și, până la urmă, a rămas un „gaijin”:

”Respingerea îmi era comunicată în mod elocvent, printr-un simplu gest: acoperirea nasului cu mâna, ca și cum interlocutorul ar fi dorit să alunge un miros neplăcut: «Nu», însemna gestul. «Nu înțeleg ce spui și nu vreau să am de-a face cu tine.»”

Japonezii erau cu toții uimiți că un occidental le putea învăța limba, impenetrabilitatea limbajului fiind o afirmare a unicității lor.

Dacă vă interesează cultura japoneză trebuie să citiți și cartea asta despre Japonia. Lămurește niște aspecte și aduce în prim-plan altele pe care eu, de exemplu, nici nu le-aș fi bănuit. A fost ca și cum aș fi călătorit acolo încă o dată, de data asta cu ochii deschiși. Fiecare capitol tratează câte o problemă sau o schimbare care produce probleme…

Monștrii din casă: elevi care comit crime oribile, sunt foarte agresivi la școală sau renunță cu totul la studii. Startul l-a dat criminalul din Kobe, în 1997, care a lăsat înfipt deasupra intrării școlii capul unui elev din clasa a șasea. În 2001 delictele violente comise de minori atinseseră numărul de 920.000, cele mai violente și perverse din infracțiuni fiind ale copiilor între 11 și 15 ani. În școli debandada este totală, elevii sunt imposibil de strunit sau de educat, iar profesorii nu reacționează de frica violențelor adolescenților. Alți elevi refuză, pur și simplu să mai meargă la școală și rămân pe termen nedefinit acasă, nefăcând nimic, neavând nici un viitor (cam 150.000 absentează permanent de la școală). Este un refuz sau o revoltă față de presiunile foarte mari puse asupra copiilor al căror viitor depinde de notele primite la școală: “absolvirea colegiului preferat garanta găsirea rapidă a unei slujbe bune în cadrul guvernului sau în industrie și angajarea pe viață”.

Criza familială: preocuparea față de muncă, cu prețul sacrificării timpului liber și creării unui gol în viața de familie a început în anii ’80, când angajatul firmei muncea până la epuizare – “karoshi”, moartea prin epuizare, care ce duce la o altă anomalie în care soții dezvoltau certitudinea paranoică potrivit căreia căminele le erau uzurpate de proprii copii care beneficiau de toată atenția mamei. Acestea au vieți singuratice și serbede și se ocupă exclusiv de educația copiilor. Un procent semnificativ din căsătorii sunt cele aranjate (20-30%) chiar și în timpurile noastre. Familia care a fost cândva piatra de temelie a siguranței de sine a japonezilor e marcată de probleme dureroase, de o ruptură a structurii tradiționale care traumatizează familiile din întreaga țară.

Angajarea pe viață: salariatul se identifica cu compania, își dedica ei întreaga viață, muncea pe rupte și era angajat pe viață, avansările de la o funcție la alta, mai înaltă, făcându-se exclusiv pe bază de vechime. Când modelul angajării pe viață s-a schimbat, mulți japonezi s-au trezit dați afară. Asta ducea la niște traume intense, fostul angajat continuând să plece în fiecare dimineață de acasă, ca să mențină iluzia slujbei pentru vecini, apoi se ducea în parc și își petrecea ziua acolo.

Alte probleme sunt cele legate de identitate, noul naționalism, idealizarea și aservirea față de America. Japonia a reușit imposibilul, dintr-o națiune învinsă în al doilea război mondial a ajuns o mare putere mondială, dar cu preț? Am admirat și eu marile orașe, eficiența, perfecțiunea fiecărui lucru mic, dar aș fi eu dispusă să sacrific ceva pentru a ajunge acolo? Cu siguranță că nu, îmi valorizez altfel timpul personal, am alte idei despre ce are întâietate în viața mea. Totuși, e de admirat această țară, de vizitat și încercat a o înțelege, atât cât putem…

PAUL BRUNTON, INDIA SECRETĂ

Cartea e din biblioteca de călătorie a maică-mii – astă vară am luat-o cu mine, am pus-o într-un dulap și am uitat de ea. Săptămâna trecută, rămânând fără nimic de citit, am început să scotocesc prin rafturi și am dat și de cartea lui Paul Brunton și am zis hai să văd dacă-i ceva de capul ei. După care n-am mai putut s-o las din mână…

Nu este propriu zis o carte de călătorie, ci mai degrabă o carte despre o călătorie spirituală a autorului care pleacă în India la începutul anilor ’30 în căutarea unui maestru yoghin. Asta era înainte ca yoga să fie la modă în occident, cuvântul guru nu avea și conotații negative, călătoriile se făceau cu vaporul, iar Imperiul Britanic se întindea până hăt departe.

Brunton a întâlnit de toate în călătoria sa de la un capăt la altul al Indiei: un vrăjitor din Egipt, o femeie-fachir, yoghini înțelepți, șarlatani de bâlci, un Mesia, un astrolog și diverse personaje mai mult sau mai puțin colorate și fantastice. Unele ”minuni” la care este martor rămân un mister pentru un om rațional (o vrabie este înviată pentru jumătate de oră, din aer sunt recompuse parfumuri de flori, obiecte din metal sunt făcute să se miște de la distanță, ș.a.m.d.) – nici măcar scepticismul european al autorului nu găsește un răspuns pentru ele; altele, în schimb, sunt simple înșelătorii de stradă. Dar cea mai mare ”minune”, ultima sa victoriei în India secretă, este cucerirea Eului și trăirea stării de extaz pe care o căutau și o trăiau yoghinii. Eul care este de natură divină și a cărui întâlnire înseamnă fericirea, Nirvana, pentru că este reîntâlnirea cu Dumnezeu.

Recunosc că m-au emoționat unele pasaje și mi-am pus o mulțime de post-it-uri peste tot de ajunsese să arate cartea ca un evantai 😊 Eu am o ediție veche din 1991 cu o tonă de virgule puse aiurea și multe litere mâncate, fără prefață sau o introducere ca să știi despre ce & cine este vorba, însă văd că a apărut o ediție nouă a cărții, dar și volumul Un eremit in Himalaya.

– Dar unde să caut? Unde să merg?
– Caută în tine însuți: numai și numai în tine vei găsi răspunsul!
– Am căutat în mine și nu am găsit decât ignoranță.
– Ignoranța nu este decât a gândurilor dumitale.

(întâlnirea cu Înțeleptul care nu vorbește niciodată)

Văd cu o limpezime neașteptată că mintea îmi creează singură probleme ca să se chinuie apoi zadarnic să le soluționeze.

(oh, I can understand that…)

Când te vei întoarce printre ei vei păstra această pace în dumneata. Grație ei vei lepăda gândul că ești un trup, un creier aparte; vei simți curgând în dumneata un val binefăcător, vei uita personalitatea dumitale, căci vei fi orientat firul vieții dumitale spre aceasta. La aceste cuvinte înțeleptul îmi așeză în mâini capătul unui fir de lumină.

(prima întâlnire cu Mahariși, care va deveni maestrul său)

Pune-ți fără întrerupere aceste întrebări: cine sunt? Analizează Eul până la adâncimile lui cele mai ascunse. Încearcă să găsești punctul unde începe Eul-gândire. Caută mai departe, urmează-ți meditația, întoarce-ți atenția înlăuntrul dumitale. Într-o zi roata gândurilor care se învârtește fără întrerupere te va duce până la punctul unde intuiția va izvorî spontan din adâncul ființei dumitale. Urmeaz-o, oprește atunci orice gând și vei atinge ținta.

(Mahariși)

Nici un om nu este dat la o parte din această conștiință divină: el singur se exclude pe sine. Omul merge și caută în depărtări secretul vieții, în timp ce pasărea așezată pe o creangă, copilul în brațele mamei lui au dezlegat enigma și o poartă scrisă pe fruntea lor.

You Might Also Like

5 Comments

  • Reply Roberts 28 ianuarie 2014 at 11:34 am

    mie nu mi-a placut foarte mult aceasta carte dar n-am renuntat la ea macar pentru paragrafele de la inceputul fiecarui capitol. oricum, nu e printre favoritele mele.

  • Reply Traveling Hawk 30 ianuarie 2014 at 4:51 pm

    Am fost la Konya acum cativa ani, in drum spre Cappadocia. Am vizitat acoloe xact mormantul lui Rumi. Erau foarte multi turici acolo, in pelerinaj la mormantul sau, care pentru ei, e sfant. Daca vrei, poti citi despre Konya la mine pe blog:)

  • Reply Anca 30 ianuarie 2014 at 5:39 pm

    Am vazut / citit 🙂 Visez sa vad si eu un dans al dervisilor…

  • Reply Anca 1 februarie 2014 at 5:59 pm

    Cred că povestea paralelă are rolul de a face (măcar) părți din carte mai la îndemână, să se identifice cititorul cu personaje, stări și experiențe și de ce nu, ca să reușească astfel să urmărească mai ușor (sau cu mai mult interest) cealaltă parte a cărți care îți cere un pic de deschidere.

  • Reply Anca 3 februarie 2014 at 11:24 am

    Probabil. Dar mie mi s-a parut prea comerciala partea aceea…

  • Lasă un răspuns