Călătorii, România

Câmpulung Muscel, în trecere prin provincie

24 martie 2012

Mă așteptam la mai multe de la orășelul acesta, am, poate, o nostalgie a orășelelor de provincie din moment ce m-am născut și am copilărit într-unul. Este o lume întreagă acolo, în slow-motion, trebuie doar să o vezi, să o asculți. Dar pentru asta, tu, mereu grăbit, trebuie să îți încetinești un pic ritmul: al pașilor, al inimii.

În Câmpulung am ajuns undeva pe seară, după un traseu obositor. Unii din grup, înfometați, s-au rupt de noi și au plecat în căutarea unui restaurant, alții, mai curioși din fire sau cu mai multe provizii de acasă, s-au oprit la mănăstirea Radu Vodă. E celebră mănăstirea, dar dincolo de istoria sa mie nu mi-a lăsat o impresie deosebită. Am reținut însă că nu se poate urca în turn, a cărui ușă este închisă cu un lacăt greu, pentru că, acum nu știu câți ani, o fată mai slabă de înger s-a spânzurat acolo. Vă spuneam doar, orașele de provincie au și ele poveștile lor ieșite din comun.

În schimb unul dintre preoți, văzându-ne un grup mai mare, s-a oferit să ne arate ceva deosebit – picturile lui Tătărescu ținute într-o sală anume, departe de ochii curioșilor. Și până să ne strângem toți a început să ne vorbească ca un dascăl despre istoria locului. Un început promițător care a avut darul să mă plictisească la un moment dat cu lungimea discursului și cu prea multele informații seci – am plecat, până la urmă, să văd orașul în ora de lumină care mai rămăsese.

Pe înserate Câmpulung este un oraș tern, fără acel farmec pe care un strop de lumină îl aruncă asupra oricărui loc, oricât de urât ar fi. Am văzut o piață nu cine știe ce, niște străzi dormitând, o biserică (catolică?) cu o curte frumoasă și am mai văzut o alee lungă, foarte lungă, care tăia orașul pe din două. La întoarcere am ratat un muzeu care se putea dovedi interesant, dar care era închis, fiind mult prea târziu pentru vizite. Încet-încet, întunecându-se de tot, am și uitat unde sunt…

You Might Also Like

No Comments

Lasă un răspuns