Călătorii

Bine am venit în Erevan!

15 august 2014

15 august 2014. De cum am ajuns în Erevan și am pășit afară din gara luminoasă și curată am nimerit într-o o piață de târgoveți care veniseră la oraș să-și vândă legumele și verdețurile proaspete. Mi-a plăcut foarte tare atmosfera de acolo, motiv pentru care am revenit de mai multe ori în piața cu pricina (era, oricum, singura pe care o știam în Erevan).

* * *

Dar în dimineața aceea aveam alte griji decât să cumpăr fructe și anume să schimb niște bani, să-mi găsesc hostelul, să mă plimb prin oraș. M-am tot plimbat pe acolo până când, la o dugheană, am găsit un exchange și am schimbat vreo 50 de Euro. Destul de dificil să te acomodezi la cursul lor de 1 Euro = 540 AMD și să faci tot timpul conversia ca să știi cât costă, de fapt, un lucru. Ca să vă faceți o idee despre prețurile de la ei o călătorie cu metroul este 100 de AMD, o supă de iaurt 1500 AMD, un kilogram de prune 500 AMD, o sticlă de apă 175 AMD, o înghețată Mars 670 AMD, etc.

Am luat metroul vreo două stații până în Piața Republicii lângă care se găsea hostelul meu. Din fericire de data asta totul a mers ușor, am găsit adresa care era foarte centrală (Piața Republicii e centrul Erevanului) și, deși check-in-ul era mai târziu, proprietăreasa de acolo – Susanna – m-a lăsat să mă cazez mai devreme, ba chiar m-a servit cu o cafea la ibric și cu micul dejun, la care, teoretic, nici nu aveam dreptul încă. A fost foarte drăguța doamna asta, o să mai povestesc despre ea.

Prima zi în Erevan o rezervasem pentru vizitarea orașului, dar mai aveam și niște treburi administrative de rezolvat: să găsesc agenția Hyur de la care urma să-mi cumpăr excursiile prin Armenia. Întâmplător și agenția era foarte aproape de hostelul la care stăteam eu, așa că am avut mare baftă la asta, făcând cam 5 minute pe jos de la agenție până la hostel, drum pe care l-am făcut în fiecare zi a săptămânii, pentru că toate plimbările prin Armenia au fost prin ei.

M-am dus deci la Hyur, m-am uitat pe programul lor și mi-am ales excursiile pentru zilele următoare. Din păcate nu puteam să vizitez tot ce-mi doream, trebuind să renunț la unele locuri, de exemplu la Garni și Geghard. După ce am achitat toate biletele am plecat spre gară, să-mi iau și biletul de tren pentru Tbilisi și să scap și de grija asta, chiar dacă era peste vreo 6 zile.

Însă acolo funcționara m-a atenționat că trenul pentru Tbilisi ajunge la destinație pe la miezul nopții, eram ok cu asta? Chestia asta nu mi-a picat bine deloc, eu crezusem că trenul circulă noaptea și voi ajunge în Georgia dimineața, tot planul meu se baza pe asta, inclusiv rezervările pe care le aveam. Ce să fac?

M-am retras pe o bancă din gară să mă gândesc în liniște, am scos tabelul cu planul de vacanță șiii…până la urmă am decis așa: să mai stau încă o zi în Erevan, ocazie cu care puteam vizita Garni și Geghard, să îmi prelungesc cazarea la Susanna cu încă o noapte și să iau trenul care ajungea noaptea în Tbilisi. Nu prea îmi plăcea că aveam să ajung la miezul nopții acolo și voi fi nevoită să apelez la un taxi, dar altă variantă nu era. Marshrutkele arătau ca vai de ele, nu mi se păreau potrivite pentru un drum atât de lung, pe când în tren puteai sta culcat și te mai odihneai.

Cu biletul de tren în buzunar pentru 21 august (a costat 7620 AMD) și câteva cumpărături din piață am plecat să rezolv cu cazarea și cum am ieșit din gară am realizat că nu-mi mai găseam telefonul. Inițial nu m-am panicat, se întâmpla des să alunece prin geantă și să-l dibuiesc cine știe pe unde, dar de data asta chiar nu era! Am scos tot ce aveam în poșetă și telefonul meu galben nu era nicăieri!

Lucrul ăsta chiar m-a speriat: am încercat să-mi dau seama ce trebuie să fac mai întâi, trebuia să anunț pe cineva să-mi blocheze SIM-ul, apoi să ajung la un internet café și să-mi schimb toate parolele, să-mi cumpăr un ceas ieftin de mână ca să știu ce oră e, etc. Ce să spun, eram la pământ, nu credeam că pierderea telefonului o să mă afecteze atâta. Și în plus nu-mi dădeam seama unde îl pierdusem, am încercat să refac traseul și să-mi amintesc când l-am folosit ultima dată și m-am gândit că s-ar putea să fi rămas la Hyur – îmi aminteam cum îl așezasem pe o masă ca să mă uit pe pliantele lor.

Am plecat înapoi spre Piața Republicii, am coborât și am luat-o spre Hyur și cum am intrat la ei în agenție m-am uitat spre măsuță și o fată m-a întrebat dacă nu cumva caut un telefon galben. Ohhh, da, telefonul meu iubit, ce bine că te-am regăsit! 🙂 Și dacă tot eram acolo am mai cumpărat și excursia pentru Garni și Geghard, pe lângă toate celelalte, și am plecat spre gazda mea să rezolv cu cazarea. Sigur că da, mai puteam să stau o noapte acolo. Am plătit și asta (între timp mai schimbasem bani la o bancă) și am plecat să vizitez orașul.

M-am îndreptat întâi spre Cascade, o construcție în trepte, nefinalizată, care adăpostește Centrul de Artă Cafesjian. Renovarea a fost finanțată de un armean bogat din diaspora care între timp a murit, așa că totul a rămas un pic neterminat. Armenii din ziua de azi au un gust cam îndoielnic: construcții destul de urâte, majoritatea dintr-o rocă roz specifică zonei (The Pink City, avea să se laude ghida a doua zi), construcții abandonate și un oraș care mie nu mi s-a părut foarte atrăgător. Sigur că mi-a făcut plăcere să-l vizitez în prima zi, era interesant să fiu la Erevan, dar în jur nu prea vedeam nimic care să-mi placă. Și nu sunt chiar așa de pretențioasă, zic eu…

În afară de asta era cumplit de cald. Nu mă așteptam să fie atât de cald în Armenia, 37-38 grade la umbră, evident mult mai cald pe stradă, în soare. După vizita la Cascade (se poate coborî prin interior, există scări rulante și la fiecare etaj se găsește câte o sală de expoziție) m-am oprit să mănânc ceva la o cafenea, mă simțeam nu doar înfometată, ci și deshidratată. Am ales o supă cu iaurt care se numește ”spas” – e foarte bună, o să încerc să-mi fac și eu într-o zi 😊

Da, fusese o zi lungă și cu multe peripeții, iar Erevanul nu mă entuziasma foarte tare. Dar eu venisem acolo ca să vizitez Armenia, nu capitala Armeniei, și exact asta aveam să fac în zilele următoare.

EREVAN, ÎNTRE GEMUL DE PIERSICI ȘI ÎNCEPUTUL DE INSOLAȚIE

Suzanna, patroana hostelului la care am stat în Erevan, făcea o dată la câteva zile gem de piersici pentru „chiriașii” ei. „Nu e de la magazin”, mi-a explicat ea la primul mic dejun, ca o garanție că e un gem de piersici foarte bun, unul „adevărat”. După Ecimiadzin am ieșit să mă plimb prin Erevan: pe străzi vedeai de toate, de la mașini foarte scumpe cu indivizi dubioși la volan până la camioane GAZ abandonate pe marginea drumului. Era ora 5 după-masa, dar atât de cald încât a fost prima dată când am simțit că mi se face fizic rău de la căldură – iar eu rezist bine la arșiță, frigul e cel care-mi ridică probleme de obicei. Dar în Erevan… Dumnezeule, simțeam că mă lichefiez pe stradă.

Hostelul în care stăteam era amenajat într-un apartament de bloc, la etajul 3 – intrarea se făcea prin spate, la stradă fiind magazine și diverse birouri. Într-una din zile, când mă pregăteam să urc la etaj, o bătrânică m-a oprit să îmi spună ceva. În armeană. N-am înțeles nimic, i-am zâmbit, și am bălmăjit ceva în engleză. Bătrânica a mai zis ceva, iar eu am dat să urc, moment în care m-a prins ușurel de mână și mi-a vorbit din nou. De abia atunci mi-a picat fisa: voia să o ajut să urce alea 3 trepte din curte până la parter. Cum la parter nu erau apartamente, mă așteptam să urce și mai sus, dar mi-a făcut semn că nu, și a intrat pe o ușă metalică ce părea să ducă la subsol. Poate că chiar acolo stătea ea.

Cum de obicei cumpăram mai multă mâncare decât aveam nevoie, de multe ori îi mai dădeam măcar o piersică femeii cu mustață. Femeia cu barbă și cu mustață era femeia de serviciu de la hostel. Ștergea podelele de mizeria pe care o aduceam noi de afară, făcea curat prin camere și spăla vase. Cred că era un pic cam săracă la minte și avea barbă și mustață. Nu ca un bărbat, dar orișicât… Se așeza lângă mine să mănânce piersica în timp ce eu butonam telefonul sau răsfoiam vreun pliant. Dacă era după-masă era liniște, dacă era dimineață era un du-te-vino permanent.

În primul rând polonezii. Erau la vârsta a doua și ocupaseră vreo două camere numai ei, un grup de prieteni plecați să colinde Armenia. Mai era un polonez și la mine în cameră, dar ăsta avea vreo 25 de ani și avusese o prietenă din Iași, ceilalți erau mult mai gălăgioși și plini de energie, ziceai că mănâncă baterii la micul dejun. M-am mirat nițel, de obicei oamenii mai „în vârstă” nu aleg cazări din astea neconvenționale și preferă să stea la hotel. Dar lor nu cred că le păsa, aveau tot felul de planuri.

Într-o seară am ieșit afară să mă plimb doar câteva minute și exact când am ajuns în stradă s-a stârnit un mini-taifun care a luat pe sus tot praful de pe străzi și mi l-a aruncat, cu furie, în față. După ce n-a mai fost praf de luat cu japca pe sus început să plouă torențial, de nu mai știam pe unde să mă ascund. Noroc că nu ajunsesem prea departe, m-am întors cu coada între picioare, udă și murdară. Când m-am demachiat am scos vreo 3 straturi de negreală de pe față, după numai câteva minute de „plimbare” de seară. Și cică Bucureștiul este plin de praf. Hah!

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply Adrian Lazar 25 octombrie 2014 at 11:34 am

    Cat te invidiez 🙂 Merci ca ma plimbi si pe mine cu gandul la fiecare calatorie a ta.

  • Reply Any 25 octombrie 2014 at 12:46 pm

    Bine ca ti-ai gasit telefonul, chiar ca era o problema si o grija in plus daca-l pierdeai. Astept continuarea!

  • Reply Anca 25 octombrie 2014 at 1:33 pm

    Nu ma invidia 🙂 Calatoreste si tu 🙂

  • Lasă un răspuns