Călătorii

Bergen: pe Muntele Ulriken în…sandale

17 august 2015

Tot ce-mi aminteam eu despre Bergen era o istorie cu un tip care urcase nu știu ce deal de pe-acolo și în vârf se întâlnise cu Sting care admira fiordul. Îmi și imaginam un loc izolat (dealul) și un orășel discret și, când colo, când am ajuns în Bergen am găsit ditamai orașul.

* * *

Primul șoc a fost unul financiar când pentru un bilet de autobuz, o singură călătorie, a trebuit să plătesc echivalentul a 4 Euro (35 NOK). Eram, desigur, revoltată, dar perspectiva de a merge pe jos cei 4 km care despărțeau gara de hostelul cocoțat pe-un deal m-a domolit imediat. Până la urmă Montana Youth and Family Hostel s-a dovedit un loc foarte fain în care seara se împărțeau cookies, iar traseul de urcare pe Muntele Ulriken începea la nici o sută de metri mai încolo. Cum ajunsesem după-masa în Bergen și n-aveam chef să stau pe loc mi-am aruncat bagajul pe pat, am făcut un duș și am plecat.

Nu știu de ce am crezut eu că pe muntele Ulriken se poate urca pe-un traseu lejer și e mai degrabă un soi de plimbare – în vârf se zărea un stâlp de telecomunicații și distanța până acolo nu părea foarte mare. Însă în loc de urcare ușoară am dat peste un traseu cu bolovani la început micuți, apoi tot mai mari, până când au ajuns la jumătate de metru înălțime, bolovani printre care susurau pârâiașe reci care transformau orice rocă într-o suprafață alunecoasă.

Toata lumea din jurul meu era îmbrăcată sport, în timp ce eu înfruntam muntele în… sandale. Tot speram să se termine bolovănișul și să înceapă odată drumul ăla forestier, dar în loc de asta bolovanii au devenit tot mai mari, atât de mari încât printre ei se montase, la un moment dat, o bară de care efectiv trebuia să mă agăț ca să mă ridic de pe o stâncă pe alta.

După o oră și jumătate de gâfâit în care am simțit că mai am un pic și-mi dau duhul (și ceilalți oameni de lângă mine la fel) era mult prea târziu ca să mă întorc și numai când mă uitam în urma mea mă apuca groaza de a coborî tot pe acolo. De urcat urcasem eu până sus, dar cum mă mai dădeam jos de pe munte?!?

Din fericire, după ce am ajuns în vârf și am făcut o serie de poze am descoperit că mai există un traseu ocolitor, mai ușor și mult mai pitoresc. Am găsit pe drumul de întoarcere mici lacuri cu câte o căsuță idilică pe mal, în timp ce la poalele muntelui se zărea orașul Bergen. A meritat efortul să fac drumul ăsta pe jos și nu cu telecabina, căci am uitat să vă spun că pentru săndălari turiști există și așa ceva.

Ei, și după ce reușisem performanța de a-mi strica sandalele mele de oraș pe pietrele norvegiene, fără să-mi rup piciorul și fără să cad nici măcar o dată, exact la finalul traseului de coborâre am alunecat pe-un pietroi, am căzut cu fundul direct într-o baltă mocirloasă și m-am julit la genunchi. Nu mai spun că în timp ce eu coboram șontâc-șontâc norvegienii practic zburau pe lângă mine și, deși începuse să se întunece, erau unii care începeau urcușul, deși era evident că îi va prinde întunericul pe drum… Dar nah, asta se întâmplă când tratezi un munte „de oraș” cu dispreț – îți arată el ție!

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply Sinziana 13 ianuarie 2016 at 9:42 am

    Vederea de pe muntele asta si plimbarea pe Mount Ulriken e una dintre amintirile cele mai vii si pline din viata mea. Cand am ajuns acolo sus am mancat un fel de… chifla umpluta cu pasta de afine luat de la Godt Brod si apoi am mers in padure. Am simtit tot timpul ca sunt intr-o poezie de Ion Barbu. Multumesc ca redai povestea ta din Norvegia cu atat de multa culoare si lumina!

    • Reply Anca 13 ianuarie 2016 at 1:37 pm

      Nici eu nu ma asteptam sa gasesc acele lacuri sus – e un loc aproape de oras, dar care si-a pastrat aerul salbatic.

    Lasă un răspuns