Cărți

Atlasul norilor, o fantezie ingenioasă

10 ianuarie 2015

M-am cufundat în povestea asta puțin cam nedumerită: o poveste de acum câteva secole cu niște sălbatici? Într-un limbaj de acum o mie de ani? Ce e asta?! Apoi, încet-încet, m-am lăsat captivată de ingeniozitatea romanului, de felul în care cercul de puzzle se închide și are o logică, de imaginația lui David Mitchell care reușește să vorbească prin gura atâtor personaje diferite din epoci diferite. Pe la mijlocul cărții eram deja „hooked” și nu-mi mai venea să las cartea e-reader-ul din mână.

* * *

Nu vă așteptați la meditații filozofice, la un adevărat roman SF sau lecții de viață mustind de înțelepciune. Din fericire Atlasul norilor este cu totul altceva, este o joacă a unei minți ingenioase care sare de la una la alta, dar fără să uite de unde a plecat și unde dorește să ajungă. Mi-a amintit pe alocuri de Never let me go (Să nu mă părăsești) a lui Kazuo Ishiguro: și acolo erau niște clone care își puneau întrebări fundamentale privind propria umanitate, și acolo lumea o luase puțin razna.

Mitchell este un scriitor cu simțul umorului – în carte sunt multe referințe la alte cărți & personaje sau inversări de date, pentru cine e atent să le observe: m-am amuzat să îl recunosc pe Kirpal Singh din Pacientul englez, citită recent, în rolul de evaluator la Christie’s, de exemplu, sau să aflu că Hokkaidō (o insulă în nordul Japoniei) e în Coreea. Autorul inventează cuvinte prin același procedeu prin care Adidas a devenit din substantiv propriu, substantiv comun: codacă (de la Kodak), toșibă etc., poate și pentru că a lucrat 8 ani la Hiroshima, ca profesor, și e familiarizat cu pasiunea asiaticilor pentru tehnologie.

Nu este însă o carte perfectă: dintre toate povestirile cel mai mult mi-a plăcut cea cu scrisorile către Sixsmith, iar cel mai puțin povestea polițistă a Luisei Rey, care devine neverosimilă spre final, cu toate scăpările ei miraculoase din o grămadă de pericole și conspirații.

Cartea a fost ecranizată în 2012 – am încercat să urmăresc filmul, dar micile modificări de scenariu m-au făcut să îl dau pe fast-forward. Romanul are mult mai multe nuanțe, prin comparație filmul mi s-a părut dezamăgitor. Mi-a plăcut însă să văd că personajele cunoscute au primit un chip, chiar dacă povestea lor a devenit una cam superficială.

O carte citită pe jumătate este ca o partidă de amor oprită în plin avânt.

De ce ne mai ascundem după deget? Adevărul e simplu, și anume că-mpingem rasele colorate către mormânt ca să le luăm pământurile & bogățiile! Lupii nu stau în vizuinele lor, născocind teorii nerușinate în privința rasei, ca să se justifice că decimează turmele de oi! Ce curaj intelectual? Adevăratul curaj intelectual este să te dezbari de prejudecăți și să accepți ideea că toate popoarele sunt prădătoare, numai că noi, Oamenii Albi prădători, cu combinația noastră ucigătoare de germeni ai bolilor & arme de foc, suntem prin excelență modelul ferocității – și cu asta, basta!

Cine vrea să se măsoare cu hydra cea cu multe capete a firii umane va avea de plătit prețul unor suferințe cât Lumea de mari și familia lui va avea de plătit laolaltă cu el! Și-abia când va fi să-ți dai ultima suflare, vei înțelege că viața ta n’a contat cu nimic mai mult decât un strop în imensitatea Oceanului!― Bine, dar ce altceva este Oceanul, dacă nu o infinitate de stropi?

You Might Also Like

1 Comment

  • Reply Maria Plaias 10 ianuarie 2015 at 10:16 pm

    Din cate am inteles, Mitchell face nu doar referinta la alte carti ci si foloseste anumite personaje in mai multe romane de ale sale. Am inceput si eu cu Black Swan Green, pentru ca acolo majoritatea personajelor sunt adolescenti, sunt curioasa de cine o sa dau in urmatoarele. De cartea asta mi-a fost un pic frica, ca e tare stufoasa. ma bucur sa vad o recenzie pozitiva 🙂

  • Lasă un răspuns