Călătorii

Accidental în Uji

10 august 2013

Ca să ajungi la Fushimi Inari din Kyoto cel mai bine e să iei un tren local din Kyoto Station, pentru că te lasă direct acolo, ceea ce eu am și făcut în ultima mea zi în oraș. M-am urcat în vagon (trenurile astea suburbane nu merg mai repede decât personalele noastre și opresc în la fel de multe stații) și am stat cu ochii pe geam, ca să cobor unde trebuie. În fața mea două eleve japoneze sporovăiau atente la telefoanele lor mobile, cum fac japonezii de obicei când se găsesc într-un mijloc de transport în comun. La un moment dat s-a urcat în tren un fel de Hercule Poirot japonez, cu costum la 4 ace și ceas de buzunar, foarte țanțos și mulțumit de sine. Fetele din fața mea nu mai puteau de chicotit, una i-a făcut pe furiș o poză cu telefonul lui Hercule, așa că nu mi-am putut opri și eu un zâmbet.

* * *

Și uite așa mi-am dat seamă că traversăm un câmp și am început să mă gândesc că, probabil, nu mai suntem demult în Kyoto și când am văzut că am ajuns în Uji am sărit iute din tren. Întâi mă gândeam să mă întorc înapoi, dar apoi m-am răzgândit și m-am hotărât să vizitez orașul – până la urmă când mai aveam să ajung acolo? Sistemul la metrou, dar și pe trenurile astea locale, e similar: poți achita cel mai ieftin bilet cu care intri pe peron, în caz că nu știi exact cât te costă drumul, și la ieșire, când trebuie din nou să-ți validezi biletul, aparatul țipă dacă n-ai achitat destul și plătești diferența unui nene de la un ghișeu. Eu mai mult așa am călătorit prin orașele japoneze, pentru că rareori știam să-mi calculez exact tariful.

Cum am ieșit din gară m-am oprit la un mini-oficiu de turism unde o doamnă care vorbea cu funcționara de acolo a început, spre surprinderea mea, o conversație în engleză cu mine. Cea care lucra la oficiul de turism nu părea să înțeleagă limba, dar musafira ei da și mi-a dat indicații detaliate despre ce aș putea vizita în orășelul lor. Uji nu este un oraș mare, există un templu budist care era în renovare atunci și nu am mai intrat să îl vizitez, iar strada pietonală care duce acolo era plină de magazine care vindeau dulciuri făcute din ceai verde, ba unele le și produceau la fața locului, astfel încât toată strada avea un miros specific, nu neplăcut, dar nici prea grozav, din punctul meu de vedere. Era un miros mai degrabă “interesant” 😊

Am mers spre râu și l-am traversat pe un pod lung, minunându-mă că pe canicula aia nu era nimeni în apă să se răcorească. Nu am văzut niciodată japonezi bălăcindu-se în apă, cred că nici nu este posibil așa ceva, în țara aceea – unde la noi jumătate din populație ar fi fost în râu, acolo japonezii preferă să își mai ia o umbrelă de soare și să se răcorească cu evantaiul. Dar râul din Uji este unul de munte, cu vârtejuri periculoase, așa că, într-un fel, i-am înțeles că îl evitau.

Am ajuns la templul zen Kōshō-ji, un loc superb cu atmosfera aceea specific budistă de ai crede că pacea și seninătatea domnesc peste tot în lume. Apoi m-am mai plimbat pe ici, pe colo, urmărind câte un pescar făcându-și de treabă pe lângă râu și m-am întors la gară.

You Might Also Like

No Comments

Lasă un răspuns