Călătorii

Copenhaga: ploaie şi o cafea

September 26, 2015

Stăteam lângă fereastra pe care se prelingea ploaia, sorbind încet din cafea, și mă simțeam de parcă eram în prima zi de vacanță, deși pornisem la drum în urmă cu câteva zile. Era o cafea făcută dintr-un pliculeț din acela instant, primit în loc de rest la un magazin din România și pe care l-am aruncat în bagaj pentru orice eventualitate, știind că oricum eu nu beau așa ceva. Dar acolo, în Copenhaga cea ploioasă, cu trestiile verzi foșnind la fereastră, mi s-a părut cea mai bună cafea din lume.

* * *

Impresiile noastre țin de un moment anume și de o combinație de factori care nu prea au de-a face cu locul în care ne aflăm. De ce dimineața aceea ploioasă mi-a rămas mai vie în minte decât alte dimineți inundate de soare, în care am băut cafele infinit mai bune? A fost ceva în promisiunea unei zile, în care puteam face orice îmi doream eu. Ploua afară? Și ce dacă! Era ocazia perfectă să vizitez un muzeu, ca National Gallery of Denmark, iar de acolo să merg la Castelul Rosenborg și în Grădina Botanică, ambele în apropiere. M-am bucurat să citesc, în holul muzeului, un anunț care spunea „Please take photos!” – parcă ajunsesem în sfârșit într-o lume normală în care, într-un muzeu, poți să faci fotografii.

Mi-a plăcut non-conformismul muzeului. Pornind de la portretul unui călător de pe timpuri („The Grand Tour”, portretul unui nobil englez care a călătorit la Roma în 1790) s-a făcut o paralelă cu tinerii călători din ziua de azi – 5 povești de(spre) călătorie, așa cum sunt ele trăite în prezent: Shiva („Backpacking around India”), Naja („From child to adult”), Tobias („The journey you dare not take”), Miriam („Ghana. Volunteering in a children’s care home”) și Jakob („From Copenhagen to Copenhagen via Africa and Russia”). Mi-au plăcut poveștile lor pe care le puteai citi pe niște tăblițe, am simțit că am reușit (într-o mică măsură, e drept) să înțeleg cum văd ei, danezii, viața într-o țară considerată sigură și confortabilă, dar care poate fi în același timp sufocantă pentru cineva.

”You live in tiny Denmark. Small is beautiful. Security. We have no life-threatening earthquakes, tsunamis or snowstorm. Our greatest societal problem is something as intangible as economy. But it has never been easier or cheaper to book a flight.[…]

”The privilege of seeing the world belongs to those who have a safe haven to return to. Denmark is one of those places. And yet…I hesitate. To get off my feet and launch myself. People I know take off. Alone or together. Eastward, westward. […] The world is like that too. But it is not enough, then, to hear about it and know about it? Is it even necessary to go out to see it with your own two eyes? Yes, of course, you think.[…]”

”Where do you need to go, then, to really be moved – to be taken out of yourself? And what does it take to achieve the journey where you feel that you are going to understand the world and yourself anew? Where the memory of the camera and the brain cannot be lost at any price? I study the world map. Should I grab a thumbtack, close my eyes and spin around – leave the destination to chance? […] Is the journey then just a way to reach a goal, to come back home? What journey do you dare to take?”

”I am curious to see what is out there. Some day my courage will take a chance and place me in a seat on a plane for ten hours. And the minute I step from the plane, I will feel a change.” (Tobias)

Nu întâmplător cel mai mult mi-a plăcut povestea băiatului care nu călătorise nicăieri, dar se gândea mult la asta. Sunt oameni care au mai multe povești de spus stând acasă și visând la alte locuri, decât unii care sunt permanent pe drumuri și nu știu să închege trei vorbe despre ce au văzut.

Am visat multă vreme la cafeaua aia. Am umblat prin magazine în speranța că voi găsi “pliculețe” și am aflat că în Danemarca nu există așa ceva. Îmi doream să mai plouă și să mă uit pe fereastră cu o ceașcă fierbinte în mână, fără vreo altă grijă decât ce ar urma să vizitez în ziua aia. Dar nu a mai fost nici un moment similar cu acela. Fusese doar o clipă în timp, de o permanență ca respirația, care venise și se dusese precum picăturile de ploaie care au șiroit, cândva, pe un geam.

* * *

În curtea hostelului din Copenhaga:

Prin oraș, după ce a mai stat ploaia:

You Might Also Like

6 Comments

  • Reply Lenuta Ursescu September 26, 2015 at 3:07 pm

    E superb articolul :)!

  • Reply Paul September 26, 2015 at 8:49 pm

    Fain! Clipa asta se cheama fericire… Pentru mine asta inseamna fericirea: clipe din astea descrise de tine mai sus, care vin pe furis…

  • Reply Florentina September 26, 2015 at 10:31 pm

    Ce frumos ai scris. Si eu am intalnit astfel de persoane, insa mie mi se intampla reversul. Simt ca am atatea de spus dupa ce ma intorc dintr-o calatorie incat nu stiu de unde sa incep si ma descurajeaza orice gest care tradeaza lipsa de interes. Adesea esti intrebat din curtoazie si parca o tirada de povesti copleseste interlocutorul. Enfin, faine si fotografiile 🙂

  • Reply Anca September 27, 2015 at 9:08 pm

    Fericire…da, probabil asta a fost 🙂

  • Reply Anca September 27, 2015 at 9:08 pm

    Nici eu nu prea stiu ce sa povestesc prin viu grai. De multe ori chiar tac, am senzatia ca lumea e doar politicoasa si de fapt nu prea ii intereseaza cum a fost.

  • Reply liviu October 2, 2015 at 1:28 pm

    Frumos! Atata liniste.

  • Leave a Reply