Cărți

Shantaram, o saga banditească a Indiei anilor ’80

February 4, 2015

Am aflat de carte de la o cititoare, dar nu m-am ”aruncat” asupra ei din prima, aveam o listă lungă de cărți pe care voiam să le citesc. I-a venit rândul anul ăsta, în ianuarie, o lună care te îndeamnă la citit și lenevit. După ce am scotocit un pic pe net să văd despre ce este vorba, am purces la drum. 1000 de pagini, by the way, probabil ce-a mai lungă carte citită anul ăsta. Și știți ce? Nu m-am plictisit deloc, mi-aș fi dorit să mai fie încă 1000 de pagini după astea și povestea să nu se termine prea curând!

Primul gând după primele pagini a fost că, ”măi, da’ ce bine scrie tipul ăsta!” Credeam că e un debutant, dar am aflat apoi că scrisese cam toată viața, chiar dacă succesul a venit pe aripile lui Shantaram, așa că asta explică de ce povestea e atât de antrenantă, captivantă, chiar dacă tratează subiecte după care de regulă nu mă dau în vânt: un fost-drogat fost-evadat din Australia care ajunge în Bombay (actualul Mumbai) și devine, ce altceva, tot un delincvent bine integrat în lumea interlopă indiană.

Shantaram înseamnă de fapt om al păcii sau om al păcii lui Dumnezeu, este numele pe care falsul Lin (nici măcar nu-mi mai amintesc care era numele lui real în carte) îl primește într-un sat din India, dar Linbaba numai un om al păcii nu mi s-a părut de-a lungul celor 1000 de pagini. Va fi implicat în tot felul de afaceri necurate, se va împrieteni cu Prabaker, cel cu zâmbet cât casa, va participa la războiul din Afganistan, se va droga (din nou) și se va lăsa (din nou) de droguri, se va îndrăgosti de o tipă care nu-l iubește (Karla), va locui într-o mahala (povestea fericită a acelei perioade nu m-ar convinge niciodată să locuiesc într-o astfel de colibă insalubră) și se va împrieteni cu un șef mafiot – Khaderbhai – care pe alocuri îl va trăda.

Cartea nu e o înșiruire plicticoasă despre obiectivele turistice din India, este o carte de aventură, viața lui Lin este o mare aventură, iar el încearcă să își găsească un drum și o casă în noua patrie: Mumbai și Maharashtra (al doilea stat al Indiei). Apropo de Mumbai: orașul apare în carte cu numele Bombay (acțiunea se petrece la începutul anilor ’80); ulterior, în 1995, numele a fost schimbat în Mumbai, care este numele maharashtrian al orașului. Folosirea fostului nume a fost interzisă, ajungându-se la situația absurdă în care cuvântul Bombay a fost înlocuit cu un bip într-un cântec de succes din zilele noastre 😊

Autorul a trăit într-adevăr în India și chiar este un fost evadat, dar cartea nu este una 100% autobiografică și nici nu cred că ar trebui să fie. O mulțime de locuri și întâmplări conturează o ”incredible India”: târgul de sclavi minori pe care se tranzacționau copii venind din zone afectate de calamități (pentru ei era o șansă la viață, dacă asta se poate numi viață), Schitul Drepților Părinți (niște călugări care făcuseră legământ să își petreacă restul vieții în picioare) unde se fuma hașiș, Palatul Madamei Zhou, un bordel de lux din Mumbai, concertul cu cântăreți orbi, închisoarea de pe Arthur Road, etc.

Personajele sunt pitorești și bine conturate, provenind din toate țările din jur sau de mai departe: iranieni, afgani, pakistanezi, francezi, spanioli, e un talmeș-balmeș de nații, oameni, interese, toți intersectându-se în uriașul Bombay, trăind și murind, luptând sau abandonând, dar iubind cu disperare orașul. Și Gregory David Roberts trebuie să-l fi iubit ca să scrie o asemenea carte.

Să nu credeți că este o poveste dură și atât: interacțiunile lui Lin cu prietenii lui indieni sunt mereu o sursă de umor, cum e episodul în care Prabaker îi explică obiceiul indian al ”peste-sub-chiloților”, sunt multe meditații despre viață pe care le-am găsit surprinzătoare având în vedere că vorbim despre un ”băiat rău”, iar prieteniile lui și căutarea dragostei sunt emoționante. Da, am citit cartea pe nerăsuflate și sper să mai apară un volum, două, mai ales că se încheie cam în coadă de pește, pregătind terenul pentru un ”sequel”.

Sper să vă placă și vouă 😊

Vreau totul, spuse ea cu un zâmbet slab, crispat. Știi, i-am spus asta cândva unui prieten de-al meu, iar el mi-a spus că secretul în viață este să nu îți dorești nimic și să reușești asta.

Cele două cele mai rapide moduri de a dezvolta o antipatie sănătoasă față de rasa umană și destinul ei sunt să îi servești masa sau să faci curățenie după ea, pe un salariu minim.

Bucățica aia micuță, Lin? Ăia nu sunt chiloți. Ăia suntem sub-chiloți. Trebuie avut peste-chiloți. — Adică peste-sub-chiloți? — În India bărbații poartă tot timpul peste-sub-chiloți pe sub haine, în toate situațiile. Chiar dacă poartă sub-sub-chiloți, totuși poarta și peste-sub-chiloți peste sub-chiloți. Înțelegi?

Unul dintre motivele pentru care tânjim după dragoste și pentru care o căutăm cu atâta disperare este acela că dragostea este singurul remediu împotriva singurătății, a rușinii și a durerii.

Dragostea n-are sfârșit, odată ce a început, chiar dacă ajungem să îl urâm pe cel pe care îl iubeam. Dragostea n-are sfârșit, pentru că dragostea se naște în acea parte din noi care nu moare.

Căci asta e ceea ce facem noi. Punem un picior înainte, și apoi pe celălalt. Ne ridicăm încă o dată ochii spre mârâitul și spre zâmbetul lumii. Gândim. Acționăm. Simțim. Turnăm micile urmări ale faptelor noastre în mareele de bine și de rău care potopesc și spală lumea. Ne târâim crucile umbrite înspre speranța unei alte nopți. Ne împingem inimile curajoase înspre promisiunea unei alte zile. Cu dragoste: căutarea pasionată a unui adevăr, altul decât al nostru. Cu dor: tânjirea pură și inefabilă după ceea ce ne mântuie. Căci atâta timp cât soarta are răbdare, noi trăim mai departe. Doamne ajută-ne! Doamne iartă-ne! Trăim mai departe.

You Might Also Like

1 Comment

  • Reply Andreea Burdalescu February 4, 2015 at 6:49 pm

    Pe youtube gasesti strazile si mahalaua in care a locuit, interviuri cu autorul si alte informatii care fac povestea savuroasa si dupa terminarea cartii.

  • Leave a Reply