Cărți

John Nathan, Japonia descătușată

January 13, 2014

E aproape imposibil ca atunci când călătorești pentru perioade scurte de timp să reușești ceva mai mult decât să zgârii fin suprafața realităților din altă țară. Nu cunoști limba, nu cunoști oamenii, nu cunoști cultura acelei țări și, în general, nu prea înțelegi nimic din ce se întâmplă acolo. Poți doar să povestești despre “tu în lume” și asta cu maxim de îngăduință, pentru că nici să ne cunoaștem pe noi înșine nu este un lucru prea ușor.

Am citit Japonia descătușată ca și cum nu călcasem niciodată în Japonia. O țară e un mister care se lasă cu greu descifrat și nu-l poți dezlega când ești mai preocupat să faci poze. Autorul cărții, însă, a locuit acolo zeci de ani, a învățat limba mai bine decât un japonez, a luat interviuri, a încercat să înțeleagă și, până la urmă, a rămas un “gaijin”:

”Respingerea îmi era comunicată în mod elocvent, printr-un simplu gest: acoperirea nasului cu mâna, ca și cum interlocutorul ar fi dorit să alunge un miros neplăcut: «Nu», însemna gestul. «Nu înțeleg ce spui și nu vreau să am de-a face cu tine.»”

Japonezii erau cu toții uimiți că un occidental le putea învăța limba, impenetrabilitatea limbajului fiind o afirmare a unicității lor.

Dacă vă interesează cultura japoneză trebuie să citiți și cartea asta despre Japonia. Lămurește niște aspecte și aduce în prim-plan altele pe care eu, de exemplu, nici nu le-aș fi bănuit. A fost ca și cum aș fi călătorit acolo încă o dată, de data asta cu ochii deschiși. Fiecare capitol tratează câte o problemă sau o schimbare care produce probleme…

Monștrii din casă: elevi care comit crime oribile, sunt foarte agresivi la școală sau renunță cu totul la studii. Startul l-a dat criminalul din Kobe, în 1997, care a lăsat înfipt deasupra intrării școlii capul unui elev din clasa a șasea. În 2001 delictele violente comise de minori atinseseră numărul de 920.000, cele mai violente și perverse din infracțiuni fiind ale copiilor între 11 și 15 ani. În școli debandada este totală, elevii sunt imposibil de strunit sau de educat, iar profesorii nu reacționează de frica violențelor adolescenților. Alți elevi refuză, pur și simplu să mai meargă la școală și rămân pe termen nedefinit acasă, nefăcând nimic, neavând nici un viitor (cam 150.000 absentează permanent de la școală). Este un refuz sau o revoltă față de presiunile foarte mari puse asupra copiilor al căror viitor depinde de notele primite la școală: “absolvirea colegiului preferat garanta găsirea rapidă a unei slujbe bune în cadrul guvernului sau în industrie și angajarea pe viață”.

Criza familială: preocuparea față de muncă, cu prețul sacrificării timpului liber și creării unui gol în viața de familie a început în anii ’80, când angajatul firmei muncea până la epuizare – “karoshi”, moartea prin epuizare, care ce duce la o altă anomalie în care soții dezvoltau certitudinea paranoică potrivit căreia căminele le erau uzurpate de proprii copii care beneficiau de toată atenția mamei. Acestea au vieți singuratice și serbede și se ocupă exclusiv de educația copiilor. Un procent semnificativ din căsătorii sunt cele aranjate (20-30%) chiar și în timpurile noastre. Familia care a fost cândva piatra de temelie a siguranței de sine a japonezilor e marcată de probleme dureroase, de o ruptură a structurii tradiționale care traumatizează familiile din întreaga țară.

Angajarea pe viață: salariatul se identifica cu compania, își dedica ei întreaga viață, muncea pe rupte și era angajat pe viață, avansările de la o funcție la alta, mai înaltă, făcându-se exclusiv pe bază de vechime. Când modelul angajării pe viață s-a schimbat, mulți japonezi s-au trezit dați afară. Asta ducea la niște traume intense, fostul angajat continuând să plece în fiecare dimineață de acasă, ca să mențină iluzia slujbei pentru vecini, apoi se ducea în parc și își petrecea ziua acolo.

Alte probleme sunt cele legate de identitate, noul naționalism, idealizarea și aservirea față de America. Japonia a reușit imposibilul, dintr-o națiune învinsă în al doilea război mondial a ajuns o mare putere mondială, dar cu preț? Am admirat și eu marile orașe, eficiența, perfecțiunea fiecărui lucru mic, dar aș fi eu dispusă să sacrific ceva pentru a ajunge acolo? Cu siguranță că nu, îmi valorizez altfel timpul personal, am alte idei despre ce are întâietate în viața mea. Totuși, e de admirat această țară, de vizitat și încercat a o înțelege, atât cât putem…

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply