Călătorii

Ueno, Ameyoko și-un parc târziu de toamnă

September 16, 2013

Am un sentiment ciudat de când m-am întors din Japonia: mă simt de parcă, de fapt, nici n-am fost vreodată acolo. Dacă nu aș avea pozele, să-mi reamintească realitatea, aș putea spune că e încă în stadiul de vis. Poate că sunt prea pretențioasă și am așteptări prea mari, în definitiv e normal ca în timp, chiar dacă vorbim doar de câteva săptămâni de la întoarcere, sentimentele să se potolească, poate că nu știu eu să trăiesc o călătorie de genul ăsta sau poate că sunt eu prost-dispusă în ultima vreme, cine știe…

Aș vrea să vă povestesc despre cum într-o călătorie pe care o vrei fantastică în fiecare clipă a sa sunt și multe momente banale sau care îți dau planurile peste cap, multe fleacuri, mulți timpi morți, rătăciri și ploi neprogramate și cum nu fiecare alegere făcută este întotdeauna perfecțiunea-perfecțiunii generatoare de momente memorabile gen ”Kodak moments with family” sau mai știu eu ce.

Uneori pur și simplu stai pitit sub streașina unui templu oarecare ca să nu te facă ploaia ciuciulete și te rogi să se oprească torentul de afară pentru că n-ai nici măcar umbra unei umbrele la tine, iar parcul în care ai intrat tocmai se închide, iar strada animată pe care o vizitezi nu reușește să te anime și pe tine pentru că pur și simplu ești al naibii de obosit de ai putea să umpli un week-end întreg cu oboseala ta și tot ți-ar mai rămâne câte ceva pe dinafara. Vorbesc, desigur, de aceeași zi în care am vizitat Palatul imperial din Tokyo și în care am vrut să mai îndes ceva pe gura hulpavului călător. Mai vizitează ceva, Anca, timpul e scurt, când o să mai ajungi tu în Tokyo? Niciodată…

And here we go…

Ameyoko, niște străzi super animate de pe lângă gara din Ueno, cu mii de produse și magazine și oameni și o agitație care m-a dus cu gândul la țări mai vorbărețe decât Japonia, cum ar fi China (sper că e Ameyoko și nu altceva, ăsta e genul de detaliu care de obicei îmi scapă printre degete și trebuie să fac research după):

Și Tokyo Skytree, my nightmare, locul din care trebuia să iau autobuzul pentru Kyoto și care s-a dovedit a nu fi lângă turnul ăsta blestemat, ci la mama-naibii la juma’ de kilometru depărtare. Nu vreți să știți disperarea la ceas de seară a călătorului singuratic care nu poate găsi o adresă de care depinde cursul călătoriei sale…oricâtă bunăvoință ar avea japonezii, cititul hărților nu este punctul lor forte și aș putea adăuga că nici desenarea lor nu este: am întâlnit multe hărți în care vestul era nordul sau nordul era estul, de nu mai știai unde trebuie să ajungi. Da’ măcar turnul strălucește frumos în noapte și până la urmă eu am găsit ceea ce căutam, așa că totul e bine când se termină cu bine. Cel puțin așa zicea Shakespeare…

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply