Călătorii

Kapnikarea: o zi cât o clipă

mai 9, 2013

Ultima privire înainte de a pleca spre aeroport: mă mai învârtesc o dată prin Plaka prin soarele după-amiezii, acum blând și auriu, și mă opresc într-o piațetă să-mi trag sufletul. Panaghia Kapnikarea, o bisericuță cât o pușculiță, îmi stă chiar în spate. Lângă mine o familie cu doi copii mici: fata, 3 ani și plete negre cârlionțate, e zdupeșă și are trăsăturile grele ale unei grecoaice. Aleargă de colo-colo, căutând pe furiș spre mine, cum fac copiii, din curiozitate. Vizavi un cuplu gotic se odihnește pe treptele unei case; sunt îmbrăcați amândoi în negru și au în jur de 30 de ani – ea doarme întinsă cu picioarele perfect întinse și capul pe picioarele lui, el are ochi strălucitori și un surâs sardonic. Ar fi perfecți într-un film cu vampiri care s-au îmbolnăvit de insolație în Atena toridă.

Se așază lângă mine un moșuleț care îmi adresează cuvinte. Nu știu ce spune sau ce vrea, dar sunt atât de captivată de atmosfera strânsă în acea mică piață încât e ca și cum nici nu l-am auzit – privesc doar înainte, spre aleea care are de o parte și de alta două localuri cu dulciuri: unul cu înghețată, care se laudă că vinde „cookies” și încă ceva și altul care tranzacționează iaurt înghețat. Primul are mai mulți clienți.

Trece o femeie cu un plod în cărucior. Copilul scapă pe jos un corn aproape întreg, mama îl ceartă de formă, ridică cornul, îl rupe în bucăți și îl aruncă iarăși pe jos pentru porumbei. Aceștia se strâng rapid și se aruncă ca niște ulii asupra prăzii, luptându-se cu bucățile prea mari pentru ei. Unul dintre porumbei îl tot ciocănește în cap pe altul care încearcă să ciugulească din bucata „lui”. După vreo zece minute moșul de lângă mine se ridică să plece și pe drum se oprește și fărâmițează mai bine cornul buclucaș. Porumbeii isterizați țopăie peste tot, vampirul de peste drum surâde cu colțul gurii, trec două cupluri de români cu burtici (ei) și tocuri de 20 cm (ele), trec și niște backpackeri și o grămadă de oameni de care nu mai îmi amintesc, suflă un pic vântul și îmi vine să mă întind ca o pisică la soare lângă Kapnikarea asta mică și veche și să privesc la nesfârșit cum trece ziua, cum trece… cum a trecut.

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply Ulitarnica mai 9, 2013 at 11:38 am

    Tin si eu minte bisericuta asta si terasele din apropiere :). Tin minte si aerul parfumat, oboseala din picioare dupa alergatura prin Atena si libertatea vacantei. M-as mai intoarce 🙂

  • Reply catherine mai 9, 2013 at 9:55 pm

    hmm, de ce vorbeşte toată lumea despre biserica asta, că nici n-a prea fost vorba despre ea în text…? mai faină-i atmosfera şi cred că personajele şi tot filmul sunt cumva translatabile în orice alt decor, cu condiţia să ofere un context armonios.
    nu că până acum ar fi fost vreun haos ori vreo vraişte pe-aici, dar acum parcă s-a aşternut o tihnă. greşesc?

  • Reply Anca mai 10, 2013 at 9:19 am

    Nu gresesti deloc, nu despre biserica este vorba 🙂

  • Reply Daiavedra mai 12, 2013 at 11:04 am

    In ciuda tuturor lucrurilor urate vazute la televizor in ultimii ani, Atena ramane un loc special cu oameni calzi, care stiu sa se poarte cu cei care ii viziteaza. Evident ca nu totul este perfect dar ca si la ecografie, ai nevoie de o substanta de contrast pentru a vedea ceea ce conteaza. Am fost de doua ori in Atena si va recomand luna martie cand portocalii sunt infloriti. Este vis!

  • Lasă un răspuns