Călătorii

Cu trenul de la București la Moscova

august 5, 2011

Călătoria mea spre Moscova a început cum nu se poate mai bine, cu o întârziere de 50 de minute care s-a transformat destul de repede în 100. Eu inițial crezusem că 100 înseamnă 1, adică o oră și nu m-am neliniștit prea tare, da’ am zis totuși să verific: doamna de la informații mi-a răspuns însă placidă că da, trenul are deocamdată o întârziere de 100 de minute.

Curând acestea au devenit 120, apoi s-au stabilizat la 140, timp în care am luat la rând toate stabilimentele cu mâncare din Gara de Nord, încheind periplul pe la KFC, de unde aveam vedere foarte bună către panoul de plecări.

Ei, și doar ce mi-am desprins pentru câteva minute ochii de panoul ăsta că trenul a și tras la peron și am fugit să mă îmbarc. Și chiar acolo, în fața trenului, mi-am dat seama că primul meu contact cu Rusia nu avea să fie în Moscova, ci chiar acolo, în tren: provodnik (însoțitor de vagon) rus, pasageri ruși, vagon rusesc cu rezervor-samovar rusesc.

Se pare că eram singura pasageră din România, pentru că am creat ceva senzație și nedumerire printre colegii de voiaj: vecina mea de compartiment, rusoaică, se informează de la provodnik dacă sunt rumenka și până unde merg, apoi își informează prietenii din compartimentul vecin despre rumunski care niet ruski, da’ merge până la Moscova.

TRENUL-LEGODin țară se iese pe la Vicșani, lângă Suceava, fără evenimente notabile, în afară de o oră pierdută la graniță pentru controlul pașapoartelor. La ucraineni se reia povestea, cu diferența că după ce ofițerul ne ia pașapoartele trenul o ia mintenaș din loc, creând ceva panică printre pasageri.

Apoi are loc ceva cu totul nou și neașteptat, căci după câțiva kilometri trenul încetinește, e tras pe o line specială, rupt în două, vagoanele despărțite și, cu ajutorul unor pompe hidraulice și macarale, fiecare vagon e separat de roțile sale și ridicat în aer un metru deasupra lor, cu tot cu pasageri și valize și sticle cu apă. Niște specialiști în schimbat roți de tren le trag repede de sub fiecare vagon și aduc altele, mai mari și mai frumoase, rusești. Căci trenurile din Rusia merg pe șine de cale ferată cu ecartamentul mai lat, nu ca amărâtele astea din Europa care se târăsc pe șine înguste.

Toată povestea asta durează în total cam 2 ore, căci trenul trebuie recompus la loc ca o jucărie lego și trimis iar la punctul de frontieră unde ni se înmânează pașapoartele, acum ștampilate cu roz ucrainean. Și eu care credeam că pentru asta e suficient să se monteze la roți niște muțunachi cu care să alunece pe șinele rusești…

Iaca așa arată vagoanele ce levitează dincolo de graniță:

KIEV’ CHOCOLATESLa Kiev ajungem a doua zi, pe la prânz, și facem o oprire mai lungă, cât să fugă vecina mea de compartiment în gară să cumpere niște pungi ce par a fi pline ochi cu bomboane de ciocolată. Se întoarce fericită cu proaspăta pradă și numai ce o văd că îmi întinde două ciocolate mari; sunt așa surprinsă că o întreb de ce și-mi zice ceva de Kiev și probabil de dulciurile grozave de la ei.

Of, și eu care nu mai aveam decât niște amărâți de biscuiți, nu am avut absolut nimic să îi dăruiesc la rândul meu 😡

La granița cu Rusia controlul este un pic mai serios, își face apariția și un câine frumos și deștept, dependent de substanțe interzise, care ne adulmecă rapid pe toți și apoi gata, suntem în Rusia, așa, pur și simplu, trenul începe să gonească pe câmpii să recupereze din cele 3 ore întârziere și nu mai vedem decât mesteceni și câte o casă răzlețită și gări anonime.

THE RUSSIAN AMBASSADORO dată ajunși în Rusia îi văd pe vecinii mei ruși că încep să se foiască și să fie mai veseli și vorbăreți și nu trece mult că mă trezesc în compartiment cu emisarul lor, un tânăr care se pare că știa puțintică engleză; sunt întrebată unde merg și ce vreau să văd acolo, mi se spune că pe vecina mea de compartiment o cheamă Laura, că au fost toți împreună în vacanță în România și le-a plăcut foarte mult, că au vizitat Brașov, Piatra Neamț și au fost la mare („we swim”) și că sunt dintr-un oraș din apropierea Moscovei.

Și… niet ruski?, mă întreabă emisarul rus. Niet, niet, râd eu. Good luck, îmi urează și se retrage în compartimentul lui. Dar nu trec nici 10 minute și reapare, cu o foaie în mână și o fată după el, probabil prietena lui. Citește, mă roagă el. Pe foaie sunt tot felul de cuvinte și încep să citesc cu bietele mele cunoștințe de chirilică, dar când trec la coloana din dreapta ce să vezi, erau cuvinte românești, cum ar fi castraveți și carne de porc – aha, râdem toți, păi am și eu așa o foaie din asta și scot iute hârtiile cu alfabetul și cuvintele rusești. Ne uităm la ea și cei doi ruși încep foarte serioși să mă învețe alfabetul și să-mi corecteze pronunția.

Iar ca să fie prietenia dintre popoare completă primesc cadou foaia cu castraveții românești chirilici și ne despărțim încă o dată. Nu mai e mult până la Moscova, nu mai e mult…

LOST BECAUSE OF A CAT, A BLACK BIG CATO oră și jumătate s-a recuperat din întârzierea trenului ce a gonit halucinant pe câmpiile rusești de credeam că la primul hop sau curbă trenul nostru lego se va despărți de roți ca să zboare până hăt departe la Sankt Petersburg.

Am ajuns la Moscova pe la 00.20 și am plecat repede spre hostelul de pe strada Arbat, cel mai apropiat de gară pe care l-am găsit, minunându-mă cât de viu și de animat este orașul la ora aia târzie, de oamenii care se plimbau pe malul râului Moskva, de luminile de pe podurile moderne, de mașinile epatante și bulevardele cu patru benzi pe sens pe care nu există treceri de pietoni, ci doar pasaje subterane.

Nici urmă de orașul cenușiu pe care mi-l imaginam în afara Pieței Roșii, nici urmă de beznă sau vreo dificultate de orientare într-un oraș necunoscut și așa diferit.

Ajung pe Arbat și caut nerăbdătoare adresa, dar nu găsesc, Dumnezeule, absolut nimic, nici urmă de hostel! Sunt în locul corect, însă intrarea respectivă este cu neputință de găsit. Sun la numărul de telefon pe care îl aveam, dar nu răspunde nimeni, și deja este 1.30 dimineața, sunt într-un oraș în care nu cunosc un suflet și n-am, încă, nicio rublă la mine.

Disperată îi rog să mă ajute pe doi tineri care beau și ei o bere la doi pași de mine. Sar iute amândoi de lângă berile lor, unul fuge prin preajmă să se intereseze de hostel, altul stă cu mine și-mi ține companie. Nu trece mult și celălalt băiat se întoarce triumfător, găsise lângă o statuie unde se adunase un grup mai mare de băutori de bere alți doi băieți care stăteau chiar la hostel, așa că toți cinci ne îndreptăm într-acolo. E în spatele străzii și locul e cam neluminat și pare dubios și, pentru o fracțiune de secundă, mi se face frică, dar nu, se vede hostelul și ajungem la ușă, totul e ok, doar intrarea este cam greu de găsit.

Le mulțumesc (fără ajutorul lor n-aș fi găsit în veci intrarea aia ascunsă) și mă grăbesc să fac check-in-ul. Hostel Bulgakov se cheamă stabilimentul și este, de fapt, un loc foarte drăguț, cu uși de lemn pictate cu motani și altele asemenea, cu paturi moi și vrăjitoare de paie care moțăie pe cufere vechi.

Dacă n-ați citit Maestrul și Margareta de Bulgakov trebuie să știți că în carte motanul cel negru și gras e aghiotantul Satanei și o parte din poveste se petrece pe strada Arbat, unde locuia maestrul cu pricina.

Cu multe luni înainte de a pleca spre Moscova, citind cartea, hotărâsem să văd măcar un loc din carte și căutasem pe Google strada Arbat, neștiind la vremea aia că strada e o arteră foarte umblată și extrem de populară, nici vorbă să fie un loc pitit pe care să-l (re)descopăr eu.

Camera mea de hostel era deocamdată goală, dar după ce mă culc apar și ceilalți locatari, cinci băieți dintre care unul exclamă „C’e’ una donna!” când mă zărește cocoțată în patul de sus. Se duc la culcare cu grijă să nu mă trezească și adorm iute, de oboseală și de emoții că iată, am ajuns și în Rusia, până la urmă.

Așa a început călătoria mea moscovită, pe strada Arbat, acasă la însuși Bulgakov 😊

You Might Also Like

23 Comments

Lasă un răspuns