Un muzeu, o catedrală și-un dragon albastru


Proiectul meu de weekend e să vizitez toate muzeele din București (chiar dacă nu pot să fac asta în fiecare weekend), așa că într-o zi caniculară de iulie am pornit să revizitez Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC). Întâi de toate am ocolit aiurea toată zona Palatului Parlamentului, am văzut Catedrala Neamului care e tot mai înaltă și mai urâtă și-am găsit un pokemon dragon albastru pe nume Micky care a ținut morțiș să vină cu mine. Mi-a zis că e el ghid turistic, a călătorit în TOATĂ lumea, știe nu știu câte limbi străine, poate să-mi poarte noroc, să-mi fie muză și bodyguard și tot ce trebuie eu să fac e să-l scutur, din când în când, de praf. Bine...

Moștenitoarea tărâmului pierdut


Iată o carte pe care am citit-o cu plăcere vara asta, descoperind o lume nouă - India de lângă granița cu Nepalul, povești întrețesute între ele prin spațiu și timp și personaje care sunt, pur și simplu, umane prin slăbiciunile și candoarea lor.

Planurile mele pentru vara aceasta


Inițial mă gândeam să renunț la vacanța ”mare” de anul ăsta, dar s-a dovedit a fi o decizie prea drastică pentru cineva ca mine, pentru care timpul și felul în care îl petreci au mai multă valoare decât realizările materiale. Am zis, totuși, ”pas” la idei de vacanță prea costisitoare sau prea complicate, pentru că:

Femei singure


Una din cele mai bune cărți citite în ultimii ani a fost cartea lui Victor Frankl, Omul în căutarea sensului vieții. Frankl, un supraviețuitor al lagărelor naziste, a pus bazele logoterapiei și a scris această carte în care povestește cum poți rămâne întreg la minte și stăpân pe destinul tău chiar și atunci când, aparent, nu mai ai nicio libertate. Pentru el ceea ce contează cu adevărat este ”nu ceea ce așteptăm noi de la viață, ci mai degrabă ceea ce viața așteaptă de la noi. Trebuia să încetăm a ne mai întreba care este sensul vieții și, în schimb, să ne gândim că noi înșine eram întrebați asta de către viață - zi de zi și ceas de ceas.”

Marea înaltă până la cer


Se spune că a fost odată un om care nu văzuse niciodată marea și, la sfârșitul vieții, când a venit arhanghelul Gabriel să îi ia, omul l-a rugat să facă un mic ocol până la marea cea mare, la care nu fusese niciodată. Arhanghelul Gabriel a consimțit și, după ce a zburat trei zile și trei nopți prin ploaie și furtună, a ajuns până aproape de marginea lumii, acolo unde cerul se îmbină cu marea, răsturnându-se unul în altul. Au ajuns dimineața, la răsăritul soarelui, iar lumina reflectată în mare și apoi înapoi în cer a fost atât de puternică încât omul nostru a crezut că îl vede chiar pe Dumnezeu. ”Nu este El, dar așteaptă, aceasta este doar prima ta zi.”

Ceai în Sahara


”Moartea este tot timpul pe drum, dar faptul că nu știi când va sosi pare să rupă din finitudinea vieții.”

La începutul cărții Ceai în Sahara un localnic spune povestea unor fete de la munte - Outka, Mimouna și Aicha - care își doresc, mai mult decât orice altceva, să își bea ceaiul în Sahara. Ele pornesc să-și încerce norocul la M’Zab, întâlnesc acolo un targui înalt și frumos, se îndrăgostesc de el și sunt tot timpul triste: ”O să rămânem așa – mereu triste, fără să luăm vreodată ceaiul în Sahara -, așa că acum trebuie să plecăm oricum, chiar fără bani”. Și pleacă, alăturându-se unei caravane și părăsind-o apoi pentru a găsi ”cea mai înaltă dună, ca să vadă toată Sahara”.

La Vila cu clopoței, ca la pomul lăudat


Încă de la vizita mea la Muzeul de Artă Apuseană am fost cu ochii pe muzeul de alături, cunoscut și sub numele de ”Vila cu clopoței”: Muzeul de Artă Populară Prof. Dr. Nicolae Minovici. Casa a aparținut lui Nicolae Minovici, un pionier al medicinei legale în România și unchiul lui Dumitru Minovici, proprietarul casei în stil Tudor de alături. Aflând că muzeul a fost redeschis după doi ani de renovări m-am grăbit să dau o fugă acolo - mai bine nu mă grăbeam, pentru că:

Cărțile uitate ale unei primăveri ploioase


Mă uitam mai devreme la ce am scris pe blog prin mai 2015: nici atunci nu prea aveam chef de nimic, nici atunci n-a fost o primăvară călduroasă, nici atunci nu făceam nimic remarcabil. Pe de altă parte, însă, anul trecut am citit mult mai mult: 38 de cărți până la finalul lunii mai (!), pe când acum am terminat numai 16. Pur și simplu nu mai am poftă să citesc decât în weekend, când prind un moment să stau pe balcon, dacă e vreme bună, sau în parc sub un copac. În rest m-am învățat să butonez tot timpul telefonul, care nici măcar nu-mi spune ceva interesant.

Scăldătorile mărginașe ale Bucureștiului: lacul Băneasa


Ieri am mers pe jos vreo 10 km prin București: lacul Grivița, lacul Băneasa, strada Madrigalului, strada Tipografilor, bulevardul Poligrafiei, strada Pajurei. Am ajuns prin locuri în care n-am fost niciodată și-am întâlnit de toate, de la vile imense construite pe malul lacului și terenuri virane pe care țupăiau puradei, până la case abandonate cotropite de iederă și apartamente de lux cu gazon pe malul lacului. Mi-a plăcut lacul Băneasa, cu pescarii pensionari care dădeau la undiță – locul e mai curat decât lacul Grivița și se zărește Casa Presei Libere din toate direcțiile. După ce am trecut de Muzeul de Artă Apuseană am intrat pe Tipografilor, apoi Poligrafiei, am urcat până la linia de cale ferată și am ajuns în ”provincie” în cartierul Pajura.

Formular de contact

Nume

E-mail *

Mesaj *